Ochiul inocent. Franţa, buricul (de vară) al pămîntului

În anul Jocurilor Olimpice de la Rio, centrul mondial al sportului înseamnă, deocamdată, Franţa – şi poate că nu întîmplător. Tradiţionalelor competiţii internaţionale French Open, din lunile mai-iunie, şi Tour de France, din iulie, li se adaugă, pour la bonne bouche, Campionatul European de Fotbal, care se desfăşoară în luna iunie în zece oraşe din Hexagon. Sigur, e bine să fim realişti: marea onoare făcută Franţei de a găzdui turneul de fotbal nu beneficiază de cele mai bune auspicii. Mă refer la ameninţarea teroristă, la inundaţiile devastatoare, inclusiv în centrul Parisului, precum şi la grevele sectoriale provocate de inabilitatea guvernului Valls de a modifica legislaţia muncii chiar în prag de Europene. De pildă, chiar în ceasul al doisprezecelea, în rîndul celor 3.500 de agenţi de pază, contingent care se adaugă celor 90.000 de jandarmi şi poliţişti, au fost descoperiţi 82 de suspecţi de terorism. Mai mult, în Ucraina, poliţia a reţinut un francez care deţinea un adevărat arsenal militar, pistoale, AKM-uri, grenade şi material explozibil, plănuind 15 atentate în ţara-i natală. Însă nil nove sub sole… nimic nu se face fără efort, emoţii şi angoasă. Sînt convins că Franţa va depăşi toate obstacolele şi competiţia europeană de fotbal, prima din istorie la care iau parte 24 de echipe naţionale, va fi un triumf sportiv.

Europeanul de fotbal, lămîia gri şi adevăratele pretendente la titlu

România este şi ea calificată, făcînd parte din Grupa A, alături de Franţa, Albania şi Elveţia. Dacă team-ul „cocoşilor galici“ nu pare abordabil pentru băieţii lui nea Puiu Iordă­nescu, în schimb, Elveţia şi Albania, măcar teoretic, sînt echipe de bătut. Dacă apărarea va funcţiona şi mijlocul o să ofere mingi atacanţilor, avem şanse de a ne califica în optimile de finală. Mai departe, nu are rost să visăm, potenţialul ne este zdravăn limitat, valoarea fotbaliştilor noştri frizează cea mai sclipitoare mediocritate, sîntem în criză de lideri, iar jocul nostru se rezumă la mizerabilul catenaccio inventat acum o jumătate de veac de don Helenio Herrera. De aceea, participarea „galbenilor“ la europene stă 100% sub semnul norocului. La drept vorbind, sîntem „fiii ploii“ şi doar întîmplarea fericită e de natură a drege busuiocul unei naţionale gri, mediocre şi la fel de deprimată ca întreaga naţiune. Singura veste bună este că la Paris, pe 10 iunie, la meciul inaugural al turneului, cel de pe Stade de France, preşedintele Iohannis nu va fi prezent în tribună. Oficial, în acea partidă, România nu poate avea „ghinion“. Pourvu que ça dure…

Lăsînd în urmă anecdotica mioritică, este greu de spus ce trupă va cîştiga cupa. Super-echipe au şi francezii, şi belgienii, şi englezii. Germania, care nu joacă mare lucru la această oră, este, totuşi, campioana mondială. Spania, încoronata ediţiei precedente, a întinerit la roja, aşa că poate produce surpriza. Să nu uităm nici de italieni, întotdeauna periculoşi şi pragmatici. Cam din rîndul acestora se poate alege lidera bătrînului continent, deşi Por­tugalia, Croaţia, Cehia, Suedia şi Ucraina reprezintă naţionale destul de valoroase. Exclud însă vreo colosală surpriză, cum s-a întîmplat în 2004, în Portugalia, atunci cînd modesta Grecie a surclasat marile favorite, ducînd cupa la Atena…

Roland Garros, între oroare şi extaz

Însă fotbalul şi ciclismul sînt sporturi de pe altă planetă. Eu sînt pătimaş după tenis, aşa că ediţia 2016 a Roland Garros-ului nu avea cum să mă lase rece. Din toate cele pe care le-am văzut la Porte d’Auteuil, chiar a fost o ediţie ieşită din comun. Din toate punctele de vedere. Să mă explic.

Întîi, marele turneu parizian a fost minat de importante abandonuri chiar de la început. Roger Federer şi Gaël Monfils n-au schimbat nici măcar o minge, declarînd forfait ca urmare a unor accidentări serioase. Rafa Nadal, care era în formă şi viza la decima – al zecelea titlu la Paris –, după ce survolase primele două tururi, lăsînd doar nouă game-uri în total adversarilor, a abandonat din pricina unei fisuri la încheietura mîinii stîngi, o accidentare de care suferea încă de la Madrid. Cu toate că juca bine şi conducea cu 5-2 la Gulbis, francezul Tsonga, favorit şase şi semifinalist anul trecut, a fost şi el constrîns la abandon în turul al treilea, din pricina recidivei unei leziuni la muşchii aductori. Acestor incidente de ordin medical li s-au adăugat marile surprize, pe ambele tablouri de simplu. La băieţi, croatul Cilici, favorit zece, a ieşit încă din primul tur, eliminat de argentinianul Trungelliti, venit din calificări. Canadianul Raonic, cap de serie opt, a ieşit în optimi, învins de Ramos-Viñolas. Tot în optimi a fost eliminat şi favoritul cinci, Kei Nishikori, care a dat peste un Richard Gasquet în mare formă.

Au surprins dificultăţile avute de scoţianul Andy Murray, cap de serie doi, în primele două tururi. Veteranul ceh Radek Štepanek şi ciudatul francez Bourgue l-au împins pe Andy în cinci seturi, dîndu-i serioase emoţii campionului de la Foro Italico. Meciuri deosebit de frumoase au fost şi cele dintre Troicki şi Dimitrov, Simon şi Pella, Thiem şi Goffin. Cum-necum, pe partea de tablou a marelui favorit Djokovici s-a cam făcut vid, sîrbul pierzînd pînă în finală un singur set, şi acela cu cîntec, în optimi, contra ibericului Bautista-Agut, în condiţii de ploaie. Pe partea de jos a draw-ului masculin, în ciuda unui start ezitant, Murray s-a căţărat în finală, eliminîndu-l în patru seturi în careul de patru pe campionul ediţiei trecute, Wawrinka. Britanicul a confirmat progresul pe suprafaţa roşie, intrînd în finală cu argumente serioase. Un mic detaliu: Andy a stat mult pe teren, pierzînd şase seturi şi întîlnind adversari dificili, ca Wawrinka, Gasquet, Isner şi Karlović. Marea finală ne-a arătat un highlander nervos, care, deşi a cîştigat primul set, n-a mai avut energie şi nici inspiraţie să ameninţe la modul real un Nole Djokovici ultramotivat să cîştige singurul Grand Slam ce-i lipsea. Au fost patru manşe în care sîrbul a dominat fără drept de apel un scoţian defetist şi vlăguit. Astfel, cucerind „Cupa Muschetarilor“, Djokovici ajunge la al 12-lea titlu major, egalîndu-l pe Emerson, şi face ceea ce nici Federer, nici Nadal n-au reuşit: posesia tuturor celor patru Mari Şlemuri în acelaşi timp. Chapeau bas, Nole!

Muguruza, campiona unui turneu lacustru

La fete, ierarhia s-a cutremurat încă din primele faze. Să studiem doar căderile din debutul turneului. Campioana de la Melbourne, nemţoiaca Kerber, a fost eliminată în primul tur de olandeza Kiki Bertens. Azarenka, favorită cinci, a abandonat în runda inaugurală în faţa italiencei Knapp, după ce era condusă în decisiv cu 4-0. Vika a acuzat o accidentare la genunchi, jucînd tiebreakul setului secund într‑un picior. Pe parcurs, au mai ieşit prematur din luptă şi Ivanovici, şi Iankovici, şi Suárez-Navarro. În semifinale s-au duelat Serena Williams cu Bertens şi Garbiñe Muguruza cu Sam Stosur. Victorii în două seturi pentru favorite şi singura întrebare era dacă legenda americană o va egala la numărul de Grand Slam-uri pe Graf (22). În faţa ei însă a stat o excelentă atletă, iberica Muguruza, cea care a învăţat multe după finala pierdută anul trecut la Wimbledon contra Serenei. A cîştigat după un meci tensionat, în care însă a condus în permanenţă, noua Conchita Martínez, o jucătoare al cărei stil nu seamănă cu nimic din şcoala spaniolă. Pentru mezina Williams, anul 2016 a însemnat două finale de Mare Şlem pierdute. Să fie oare amurgul unei excepţionale cariere?

Româncele, fiice ale ploii (la propriu)

Noi am avut cinci fete pe tabloul principal, două oprindu-se în optimile de finală, Begu şi Halep. Irina Begu, deşi în formă, cu un sezon pe zgură foarte bun, a avut mereu nevoie de trei seturi pînă în turul al patrulea. Partida din runda secundă a consemnat al patrulea cel mai lung meci feminin de simplu din istoria Roland Garros-ului, trei ore şi 41 de minute, cîştigat în faţa americancei Coco Vandewghe, o epopee incredibilă. Fără „benzină“, Begu a pierdut în optimi la o Shelby Rogers foarte inspirată. Simona, una dintre marile favorite, a avut culoar, după cum se spune, cu adversare relative pînă în faza optimilor. Pe adversara din acea fază, australianca Samantha Stosur, o devastase în urmă cu nici o lună la Madrid cu 6-2, 6‑0. Drumul către sferturi părea deschis româncei. Dar aici intervin ploaia şi „Nicuşor Dan“, varianta pariziană…

Din cele patru turnee de Mare Şlem, Roland Garros-ul este singurul care nu are o arenă centrală protejată de un acoperiş retractabil. De ani buni, la Melbourne există trei asemenea structuri. Chiar şi conservatorul Wimbledon are două. Din acest sezon, la Flushing Meadows există acoperiş pe Arena „Arthur Ashe“. Motivul? Unul strident: ploaia. Parisul nu este în stare de un asemenea efort. Sau, mai bine zis, unii parizieni nu doresc normalitate la Roland Garros. De şapte ani, Federaţia Franceză de Tenis se luptă în instanţă cu o serie de ONG‑uri ecologiste pentru dreptul de a construi acoperiş pe „Philippe Chatrier“. Bani sînt, există mai multe proiecte, publicul cere imperativ protecţie contra ploii, televiziunile şi marii agenţi publicitari aşijderea. Se opun însă magnaţii care locuiesc în istoricul cartier rezidenţial Bois-de-Boulogne, o zonă cu arbori seculari de 20 de metri înălţime, un loc aproape luxuriant, bogătani a căror siestă matinală, petrecută pe terasa de zeci de metri pătraţi din clădirile neoclasice aflate la jumătate de kilometru de Chatrier, ar fi deranjată de prezenţa unei structuri din sticlă şi metal. Nici vorbă de­spre salvarea unor specii rare, la Paris nu există tigru alb siberian sau urşi panda de Sîchuan. Milionarii şi ecologiştii antisistem se întîlnesc blocînd o rază de normalitate pentru mai bine de centenara competiţie.

Aşa se face că în mai şi iunie 2016 a plouat în duşmănie la Paris, iar Halep şi Radwanska au pierdut fără drept de apel pe un teren mustind de apă, cu mingi grele precum cartofii, în faţa unor outsidere perfecte, Stosur şi Piron­kova, cu un tenis mai precar, dar mult mai puternice în plan fizic. Aşa se scrie istoria.