Ochiul inocent. Habemus regina!

Mă găseam într-o cameră de han rustic în satul Bojenţi, o rezervaţie arhitecturală UNESCO de pe lîngă Triavna, în regiunea Veliko-Tîrnovo din Bulgaria. Atunci am citit pe smartphone vestea, în timp ce priveam afară, în curtea înverzită de la Hadji Velinovo Han, sub rafale de ploaie şi vînt. Atunci am strîns pumnul şi am zis scurt: Daaaa! În sfîrşit, Halep e prima!

Bucuria mea nu era deloc un sentiment gratuit. Se spune că două sporturi sînt foarte vizibile pe mapamond: fotbalul şi tenisul. Dacă un atlet dintr-o ţară anume devine lider mondial într-una dintre aceste două discipline sportive, el ajunge celebru, iar ţara sa e în pole position-ul notorietăţii. Iar de-aici întrebările curg năvalnic: cine în lumea asta mare a auzit de Dragnea? Publicul larg ştie oare de Macovei? Zecile de milioane de telespectatori de pe toate meridianele au auzit de literatura lui Cărtărescu? Dar de fentele lui Budescu? Dar de longevitatea lui Isărescu? Dar de vaga metafizică a lui Patapievici? Dar de scrîşnetele (fals-)etice ale lui CTP? Păstrînd proporţia, răspunsul e monovalent: Nobody. Personne. Niemand.

De Simona Halep, noua regină WTA şi a tenisului mondial? Toooaaatăăăă luuuumeeeea!

Sigur, vor spune cîrcotaşii mioritici, e un loc de lider mondial nemeritat, Simona nu are nici jocul, nici rafinamentul, nici forţa, nici palmaresul şi nici „faţa“ unei Queen of tennis. Halep nu a cîştigat nici un turneu de Grand Slam, Halep a încercat de minimum cinci ori în acest sezon să atingă prima treaptă mondială, şi a eşuat lamentabil. Iar acum, la Beijing, cînd aborda finala deja de pe poziţia de number one, nici măcar nu şi-a putut-o onora cum se cuvine, căci a pierdut în faţa franţuzoaicei Garcia. Argumentele haterilor de profesie sînt infinite şi inconturnabile, că ale lor sînt lumea urii şi universul maculării.

Însă cine se uită în cavitatea lor bucală? Cine le mai aude horcăielile? Cine le mai bagă în seamă bolboroseala? Acum este clipa bucuriei. Şi a savurării unui moment unic: un jucător român să fie din nou numărul unu în lume la tenis! De la Năstase, din 1973, nu s‑a mai întîmplat asta… la simplu, pentru că, să nu uităm prea repede, Horia Tecău, ce-i drept, alături de olandezul Juls Rojer, a fost în 2015 lider ATP, după cîştigarea Wimbledonului şi a Turneului Campionilor de la Londra.

Pînă la urmă, faptul că Simona a devenit, după mai multe asalturi, regina circuitului profesionist este o performanţă imensă, una care scoate România din zona gri a mediocrităţii sportive, aşezînd-o la loc de cinste pe harta mondială a super‑performanţei. În fond, nici „Generaţia de Aur“ a Naţionalei de fotbal a României nu s-a întors cu vreun trofeu de niciunde, ajungînd „abia“ pe locul al treilea FIFA şi în sferturile de finală ale Cupei Mondiale din Statele Unite, în 1994. Hagi, cît era el de… Hagi, nu a cîştigat „decît“ Cupa Cupelor şi Supercupa Europei cu Galatasaray. În definitiv, doar Steaua Bucureşti, ediţia 1986, a reuşit să meargă pînă la capăt, adjudecîndu‑şi Cupa Campionilor Europeni, chiar dacă abia la penaltiuri, în faţa Barcelonei lui Bakero şi Schuster, la Sevilla. A fost prima oară cînd, într-un sport planetar, România a atras superlativele din întreaga presă internaţională. Sigur-sigur, Nadia, Montréal, sigur-sigur, Ivan Patzachin, sigur-sigur, canotajul academic, echipa feminină de gimnastică, boxerii Mihai Leu, Leonard Doroftei şi Lucian Bute etc. au fost lideri mondiali, însă în sporturi lipsite de vizibilitate mediatică maximă.

Acum, Halep e cunoscută de toţi iubitorii sportului de pe mapamond, e celebrată de mass-media mondială, iar în dreptul numelui ei stă scris ROMÂNIA. Este imens ceea ce a reuşit Simo, iar succesul ei, venit după eforturi titanice, conferă şi mai multă onorabilitate acestei lupte. Una care a presupus sacrificii încă de la vîrsta copilăriei. Una care a cerut eforturi pe care simplul fan de televizor al tenisului nu le poate nici măcar intui. Una care a reclamat sacrificarea simbolului feminităţii, prin mamoplastia de reducţie, pentru a da totul pe altarul performanţei tenisistice. (Să medităm doar la acest din urmă aspect: 99% dintre femeile care recurg la chirurgul plastician o fac în sens invers, de amplificare, în vreme ce Halep a răsturnat perspectiva, doar pentru a merge pînă la capăt în sportul alb, cel cu care şi-a identificat viaţa şi biografia!)

Dar cîrcotaşii şi alţi „banci“ nu vor să tacă. Ei, în tumultul unei uri viscerale faţă de tot ceea ce este românesc şi valoros, aduc drept replică faptul că Simona Halep este o falsă regină, întrucît prin uzurpare ocupă jilţul supremaţiei WTA. Asta înseamnă o critică nici măcar voalată legată de absenţa fie şi a unui singur trofeu de Mare Şlem din palmaresul româncei. Ok, dar de ce am uita că Halep a jucat două finale la Roland Garros, disputînd semifinale şi la US Open, şi la Wimbledon, ca şi finala Mastersului de la Singapore? Dar oare este Simona singura lideră mondială fără titlu de Mare Şlem în palmares? Dacă ne uităm doar la jucătoarele active astăzi, vom observa că şi Karolina Pliškova (o finală la US Open), şi Caroline Wozniacki (două finale la Flushing Meadows), şi Jelena Jankovici (o finală la US Open) s-au găsit pe prima treaptă a ierarhiei mondiale fără trofeu de Grand Slam în buzunar. În trecut, să ne mai amintim de Dinara Safina (o finală la Australian Open, două finale la Roland Garros), iar la băieţi, de Marcelos Rios (o finală la Melbourne). Prin aceasta, fost-au ei oare mai puţin merituoşi?

Dar oare ce înseamnă să fii lider în tenisul profesionist, fără să fii triumfat într-o competiţie majoră? E cumva un rapt aici, o înşelăciune, un accident? În nici un caz. Clasa­mentul computerizat oferă această şansă atleţilor, de a domina ierarhia fără victorie în Marile Şlemuri, doar pe baza simplului punctaj. În acest sezon Simona a punctat după cum urmează: 1.000 de puncte WTA la Madrid, cu victorie în finală, 585 de puncte la Foro Italico, jucînd finala, 1.300 de puncte la Roland Garros, cu finală, 430 de puncte la Wimbledon, prin disputarea sferturilor, 585 de puncte graţie finalei de la Cincinnati şi 650 de puncte prin calificarea în finala de la Beijing. Vi se pare puţin lucru? Ei bine, computerului WTA, nu! Cum-necum, Halep e lideră şi în clasamentul general, şi în cel Race.

Un punctaj care dă măsura durităţii statutului de profesionist. Fireşte că e dezirabil să cîştigi un trofeu de GS, dar nici finala (sau finalele) nu înseamnă o ruşine. Dimpotrivă. Într-un sens, e mai greu să integrezi poziţia de number one fără aportul celor 2.000 de puncte pe care ţi le oferă triumful într-un turneu de Mare Şlem. Asta înseamnă că jucătorul sau jucătoarea respectivă e obligată să puncteze constant în turneele mari şi mici, să dovedească o anumită perseverenţă şi o anumită anduranţă, trăsături care rivalilor nu le sînt accesibile în acel interval. Pînă la urmă, fotoliul de lider mondial în tenis este premiul dedicat consecvenţei şi constanţei muncii, la cel mai înalt nivel!

Iar acum, poate că e cazul să ascultăm ce spune şi tatăl Simonei, Stere Halep, un om fără de care această extraordinară performanţă nu ar fi fost niciodată posibilă. Cuvintele sale au măsură, bun simţ şi mult adevăr: „Eu cred că e mai greu să ajungi numărul unu decît să cîștigi un turneu de Mare Șlem. Poți să ai două săptămîni bune pentru un trofeu de Grand Slam, dar e nevoie de constanță și rezultate pe tot parcursul anului pentru a ajunge în vîrf”. Cam aşa este…

Fireşte, cîrcotaşii vor spune că nu e mare lucru să devii lideră WTA în condiţiile în care Serena Williams lipseşte. Aşa e, însă cine e de vină că mezina Williams a ales o pauză de maternitate? Normal, nimeni. Să nu uităm că şi Pliškova, şi Muguruza au devenit regine ale circuitului tot în absenţa Serenei. Prin acest fapt, sînt ele mai puţin merituoase? În nici un caz.

Iată de ce performanţa Simonei este in-cre-di-bi-lă! Dincolo de bucuria acestei împliniri profesionale, dincolo de premii şi de contracte publicitare, cred că se cuvine remarcat momentul unui nou început în plan psihologic pentru eleva lui Cahill şi a lui Pavel. De‑acum încolo, Halep nu mai are nimic de demonstrat nimănui. După victoriile contra Şarapovei şi contra lui Ostapenko, două adevărate bêtes noires, după cucerirea primului loc mondial, Simo se poate dedica muncii pe frontul ce are ca obiectiv explicit un trofeu de Mare Şlem. E pariul ei, e visul ei, e obiectivul unei admirabile cariere profesioniste. Şi mi se pare probabil că acest moment va veni, mai devreme sau mai tîrziu. Că va fi la Roland Garros sau la US Open, se pare turneele cele mai accesibile româncei? Nici nu contează. Acum e vremea bucuriei, urmează Turneul Campioanelor, iar Simona are argumente serioase pentru un rezultat bun, căci e în formă şi încrezătoare.

Să ne bucurăm, aşadar, soarele a răsărit, după 44 de ani, şi pe uliţa noastră! Bravo, Simo!