„Dacă iubeşti cu-adevărat sportul pe care îl practici, trebuie să îi cunoşti istoria pentru a înţelege cum a devenit ceea ce este în prezent.“ Formula îi aparţine lui Roger Federer şi ea nu poate fi contestată de nimeni întreg la minte.
Citatul este luat din „Cuvîntul înainte“ semnat de Fedexpres, textul ca atare fiind inserat în Autobiografia lui Rod Laver, volum scris la patru mîini, căci coautor este jurnalistul şi scriitorul australian Larry Writer. Varianta românească, apărută la casa Victoria Books din Bucureşti, i-o datorăm lui Cosmin Maricari, care a reuşit o tălmăcire excelentă, respectînd la virgulă limbajul tehnic specific sportului alb şi realizînd note istorice foarte utile, cu-atît mai necesare cu cît cartea se referă la o epocă, 1940-1980, foarte puţin cunoscută de fanii contemporani ai tenisului.
Rodney George Laver, supranumit şi „Racheta“, gîndeşte şi scrie tot aşa precum a jucat tenis: solid, calm şi măsurat, fără lacune, sincope şi spaţii albe. În cele peste 400 de pagini ale volumului marele Rod îşi spune cu voce tărăgănată, cu un accent tipic zonei australe deşertice din Queensland, povestea vieţii, una fără egal în întreaga istorie a sportului alb. Iar pronunţia sa lăuntrică îşi află o splendidă prelungire în retorica limpidă, clară şi la obiect pe care o foloseşte, desigur, un rol fundamental în echilibrul acesteia avîndu‑l şi cel de-al doilea autor, scriitorul Larry Writer. De fapt, Laver este mereu egal cu sine, iar naraţiunea lui curge într-o cadenţă de metronom, fără surprize, accidente şi răsuciri. Ceea ce nu înseamnă că viaţa lui Rodney a fost liniară, fără drame şi suferinţe, ci doar că australianul a avut tăria morală de a trece peste toate adversităţile, asumînd toate nereuşitele şi transformîndu-le în materie primă pentru gigantice succese.
Pe căldură toridă, pe ploaie, pe frig şi vînt
Însă povestea lui Laver se confundă practic cu istoria tenisului australian de după cel de-Al Doilea Razboi Mondial, o istorie care nu ar fi fost cu putinţă fără incredibilul personaj pe nume Harry Hopman, un fel de HH (Helenio Herrera) al sportului alb de la Antipozi. Tenismen talentat, cu cîteva titluri de Grand Slam în palmares cîştigate la dublu şi la mixt înainte de război, dar fără prezenţe remarcabile în echipa de Cupa Davis a „cangurilor“, Mister H îşi începe opera de construcţie exact înainte ca demonii războiului să fie asmuţiţi. Avînd statutul de căpitan-nejucător, Harry îşi conduce elevii în Challenge Round în 1938, ca peste un an, la Haverford, în Statele Unite, să-i călăuzească pe John Bromwhich şi Adrian Quist spre victorie, contra yancheilor.
Începutul fusese făcut, Harry îşi etalase talentul de lider de echipă. Conflagraţia mondială întrerupe proiectul acestuia, dar pacea şi faptul că Australia nu suferise prea multe distrugeri îl stimulează pe Hopman la reluarea efortului de a-şi transforma ţara în principala putere mondială a sportului alb. Cu sprijinul LTAA (Federaţia de Tenis Australiană), HH începe o muncă sisifică, de cercetare, descoperire, monitorizare, selecţionare şi pregătire centralizată a talentelor tenisistice de pe întreg continentul austral. Comparaţia cu Hitlerjugend sau cu selectarea şi pregătirea atleţilor din fosta RDG se susţine integral, mai puţin latura ideologică. De fapt, singura ideologie a lui Harry era performanţa obţinută cinstit, prin muncă epuizantă. Dacă veţi privi rarele filme documentare din epocă veţi vedea cum copiii şi tinerii sînt transformaţi de echipa de antrenori condusă de HH în adevăraţi hopliţi spartani. Pe căldură toridă, pe ploaie, pe frig şi vînt, australienii se pregătesc să fie tari ca oţelul şi rezistenţi ca bazaltul. Puştii lucrează în condiţii extrem de dure la şlefuirea tehnicii, iar faptul că Mister H începe să scoată pe bandă rulantă campioni precum Frank Sedgman, Lew Hoad, Neal Fraser, Ashley Cooper, Mal Anderson, Ken Rosewall, Ken Fletcher, Roy Emerson, Rod Laver, Mervyn Rose, Bob Mark, Bob Howe, Barry Phillips-Moore, Fred Stolle, Rony Roche, Martin Mulligan, Bob Hewitt, John Newcombe, John Alexander, Phil Dent etc. demonstrează o superioritate internaţională clădită pe baze raţionale extrem de profunde. Stoicismul, spiritul de sacrificiu, seriozitatea şi ambiţia vor face gloria tenisului australian prin nume precum cele menţionate anterior, toate trecînd prin mîinile magice ale lui Harry Hopman.
Cine investeşte cu cap nu aşteaptă rezultate de azi pe mîine. „Cangurii“ pierd Cupa Davis în finalele consecutive din anii 1946-1949, apoi în 1950 se produce revelaţia. Australienii au serii teribile de victorii în Challenge Round, învingîndu-i adeseori pe americani. Nu intru în detaliile unui palmares impresionant, dar voi spune că sub conducerea lui Hopman băieţii de la Antipozi au cîştigat de 16 ori „Salatiera de Argint“! La finele anului 1968 HH se retrage, dar continuă să performeze ca antrenor. El ajută România lui Ţiriac şi Năstase să dispute finala contra Americii, în 1969, iar ulterior, la Academia de la Port Washington, lîngă New York, îi descoperă, între alţii, pe Vitas Gerulatis şi John McEnroe…
În acest climat de stoicism şi pasiune pentru tenis se formează Rod Laver, cel care fusese descoperit de Charlie Hollis şi apoi preluat de Harry Hopman. Talent natural, jucător de mînă stîngă, Rod se bucura de o forţă ieşită din comun, deşi nu era deloc înalt (doar 1,76 metri). Circumferinţa încheieturii de la mîna stîngă măsura 18 centimetri, iar cea a antebraţului stîng 30,5 centimetri, tot atît cît avea şi campionul mondial al greilor din acea perioadă, celebrul Rocky Marciano. Laver a fost consiliat să treacă treptat de la execuţia plată la cea cu topspin, lucru mai rar în acea epocă, iar el a dus la perfecţiune o asemenea abordare.
Rodney nu a fost aruncat direct în marile competiţii, ci progresul lui a fost monitorizat să se petreacă gradual. Prin 1958 face prima călătorie în Europa, unde descoperă cu surprindere zgura şi încasează primele înfrîngeri în faţa unor continentali. La Forrest Hills se califică în optimi, dar lecţia primită este bună. La Cupa Davis e chemat destul de tîrziu, mult timp e ţinut rezervă şi nici atunci cînd devine titular şi dezamăgeşte, pierzîndu-şi punctele, nu este certat de HH. În 1959 dispută prima finală de Mare Şlem, la Wimbledon, pe care o pierde la americano-mexicanul Olmedo. În 1960 cîştigă prima cupă de Grand Slam, la Melbourne, cu victorie epică în faţa marelui Neale Fraser.
Pofta vine mîncînd, iar stomacul se cuvine obişnuit cu porţii din ce în ce mai mari, cam aşa ar suna filozofia despre tenis a lui Harry Hopman. Lucru sută la sută valabil în cazul lui Laver.
Deja în 1961, Hoad şi Rosewall, trecuţi între timp la profesionişti (sîntem încă departe de era open!), fac presiuni pentru ca Rod să le calce pe urme. Lumea celor care trăiesc din tenis îi este însă total necunoscută lui Laver. Federaţia naţională plătea transportul şi masa, organizatorul local asigura cazarea, iar pentru călătoriile lungi, transcontinentale, se mai găsea cîte un sponsor generos. Spre pildă, la Wimbledon diurna LTAA nu depăşea în 1962 minuscula sumă de 25 de şilingi pe zi. Tenisul amator era o poveste despre glorie, patriotism şi imagine, însă nicidecum despre bani. Sigur, existau amatori de mare valoare care pretindeau în secret garanţii de participare la unele turnee. Iar sumele nu erau mici, mergînd uneori pînă la 1.000-1.500 de dolari americani. Doar că nimeni nu recunoştea această realitate. Ipocrizia era la putere în anii 1960, chiar şi în sportul alb. Rod Laver era însă prea domn pentru a practica asemenea jumătăţi de măsură. În 1962, an cînd realizează primul său Mare Şlem (călcîndu-i astfel pe urme lui Donald Budge), Rod e deja convins să facă marele pas. La profesionişti venea aureolat de mitica onoare a campionului tuturor celor patru GS cîştigate într-un acelaşi sezon. Bunii lui amici Hoad şi Rosewall îl aduc rapid cu picioarele pe pămînt, administrîndu-i înfrîngeri seci şi ajutîndu-l să înţeleagă că nu e nici o legătură între tenisul amator şi cel profesionist.
Inegalabilul Federer și respectul pentru australian
Autobiografia australianului este exemplară şi din acest punct de vedere. Iubitorii tenisului de azi nu-şi pot reprezenta ce însemna tenisul amator din anii 1960 şi nici cum arăta profesionismul în sportul alb din acea perioadă. Adevăraţi nomazi, profesioniştii călătoreau din oraş în oraş, jucînd în săli, pe stradă, pe terenuri, pe patinoare, oriunde se putea amenaja decent o suprafaţă. Duceau cu ei o prelată din pînză groasă, un fel de mochetă la purtător. Uneori conduceau întreaga noapte, 300-400 de kilometri, urmînd să joace la prînz sau seara. Cîştigau exclusiv din ce produceau, iar banii proveneau din biletele vîndute. Din acest motiv, publicul trebuia respectat 100%, aşa că indiferent de accidentări sau stări de boală, Laver, Gonzales, Olmedo, Segura, Hoad, Sedgman, Rosewall şi Gimeno luau startul fără să se plîngă. Nu se consemnau abandonuri (apropo, astăzi niponul Nishikori are 24, fiind recordmen!). Contrar clişeului, nu existau meciuri aranjate (la modul azi cîştigi tu, mîine eu), iar intensitatea partidelor era una incredibil de înaltă, de negăsit la amatori. Banii erau puţini şi se împărţeau riguros. Uneori se juca gratis, din pricina unor promotori ticăloşi sau a unei organizări defectuoase. Cine intra la profesionişti şi reuşea să reziste unui ritm greu de imaginat astăzi chiar era un tip dur, care găsea o soluţie pentru orice fel de împrejurare. Prin comparaţie, tenisul amator era o banală poezie de liceeni.
Marcat de dor în raport cu frumuseţea şi prestigiul turneelor de Mare Şlem, la care profesioniştii nu aveau acces, Laver a fost unul dintre militanţii sistemului open, devenit realitate abia în 1968. Rod revine atunci cu victorie la Wimbledon, după ce pierduse finala la Roland Garros. Peste un an legenda lui este gata, căci „Racheta“ realizează din nou Marele Şlem, cu victorii finale la Gimeno, Emerson, Newcombe şi Roche. Greu de crezut că recordul său va fi vreodată egalat sau bătut. Nici Connors, nici Wilander, nici Federer, nici Nadal şi nici Djokovici, cu toţii campioni în trei din GS-urile unor sezoane pe care le-au dominat, n-au fost capabili să meargă mai departe, atît de departe cît a reuşit Laver de două ori.
Din toate aceste motive, numele său a devenit sinonim cu tenisul, iar faptul că inegalabilul Federer îl respectă atît de mult confirmă ideea, în fond simplă, că fără pasiune, muncă, fair-play şi geniu nici o performanţă nu este posibilă.