OCHIUL INOCENT. Revenirea unui scriitor sau cozonacul ca madlenă

În natură şi în fizică, reflectarea este în bună măsură un fenomen neutru, impersonal şi alb. Doar în lumea oamenilor ea implică o subiectivitate fatală. A fi reflectat, a te reflecta, a reflecta sînt reflexive în care accentul cade pe acţiunea de adăugire la aspectul fizic real a unui spor oferit de subiectivitatea specifică insului uman. Dez-obiectivarea înseamnă subiectivizare, adică schimbarea radicală a statutului ontologic. Doar prin subiectivizare, de la Eva citire, omul poate avea acces la cunoaştere, la îmblînzirea epistemică a lumii. Iar a dez-obiectiva coincide adesea cu a vrăji lumea, frecvent haotică şi accidentală, prin transformarea ei în cîmp al unei gnoseologii cu temei magic. Desigur, coerenţa este un dat fantasmatic, dar fără ea nu se poate. Mintea ar muri, creativitatea nu ar depăşi nivelul paleoliticului inferior. Într-un asemenea context cognitiv, fireşte că felul în care ne văd străinii pe noi, românii, nu a încetat să ne obsedeze. Este evident că avem nevoie de o oglindă care să ne vrăjească imaginea despre noi înşine, în bine sau în rău. Sigur, e ceva maladiv în această obstinaţie, de parcă am avea nevoie de dioptriile unui alter pentru a fi siguri pe propria-ne identitate. Însă mai este ceva: oglindirea în […]