Atunci cînd la Roland Garros nu se joacă şi norii se descarcă monoton, peste bătrînul parc de la Porte d’Auteuil îşi fac apariţia umbrele. Umezeala şi întunericul, nerăbdarea şi frustrarea te predispun la reflecţie. Una cu caracter istoric, una care depăşeşte simplul hic et nunc. Conceput şi construit ca o arenă a pasiunii şi ca o scenă a bucuriei, Roland Garros nu a fost întotdeauna aşa. Între filele poveştii sale, una glorioasă, îşi fac loc şi zone triste, marcate de suferinţă şi nedreptate. Iată doar un memento…
Războiul distruge nu numai vieţi omeneşti, ci şi pasiunile oamenilor. Cînd se moare efectiv, pe front sau în casă ori în lagărul de concentrare, cui îi mai pasă de sport? Cine să-şi mai amintească de tenis, la Roland Garros? Aşa se face că, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, după ocuparea Franţei şi instaurarea regimului colaboraţionist de la Vichy, condus de mareşalul Pétain, templul parizian al sportului alb a decăzut, intrînd într-un con de umbră. Desigur, tenisul nu dispare cu totul, însă turneul îşi pierde caracterul internaţional, devenind o simplă competiţie internă. Nu e întîmplător că, între 1940 şi 1945, palmaresul de la Roland Garros este „alb“, nepătat, necontînd pentru istorie şi statistici. Povestea turneului nu reţine nimic din acel interval. Mai mult, penuria pricinuită de conflagraţia mondială determină ca banalele mingi să lipsească, iar cursurile de tenis să-şi rărească frecvenţa.
La începutul ocupaţiei, complexul de la Porte d’Auteuil ajunge să servească drept… lagăr de concentrare. Sînt „cazate“ acolo mai bine de 600 de persoane bănuite de activităţi antigermane. Sărmanii oameni dorm sub tribune, în vestiare, avînd doar o pătură drept acoperămînt. De fapt, Roland Garros reprezintă, în epocă, un centru de triere al prizonierilor, unii dintre aceştia fiind trimişi direct în lagărele de exterminare din Germania şi din Răsărit. Un loc al tranzitului către moarte. Iată cum evocă acea perioadă „neagră“ scriitorul evreu Arthur Koestler, în volumul Întuneric la amiază: „Dormeam pe paie ude şi rarele noastre plimbări ni le făceam pe terenurile în paragină şi mocirloase, pe aleile cu nume de tenismani celebri, încă afişate pe plăcuţe de mari dimensiuni: aveam astfel prilejul să descoperim tenisul într-o manieră extrem de improprie, ba chiar caraghioasă“.
Între 1941 şi 1942, turneul începe să se dispute din nou. După cum spuneam, la competiţie iau parte exclusiv sportivi din Hexagon, dar nivelul jocului nu este deloc unul scăzut. Noul preşedinte al FFT, celebrul „crocodil“ René Lacoste, eroul Salatierei de Argint, aureolat cu titluri de Mare Şlem, încearcă să asigure supravieţuirea sportului alb, chemînd publicul în gradenele de la Porte d’Auteuil, în ciuda lipsei de mingi, de rachete şi echipament. De bani nici nu se mai cade să vorbim…
Lacoste, mare diplomat, face tot posibilul să negocieze cu ocupantul german şi cu oficialităţile de la Vichy. El doreşte cu orice preţ ca Roland Garrosul să nu-şi piardă şi ultima fărîmă de glorie, iar tenisul francez să sucombe vitregiilor istoriei. O veste bună, după foarte mult timp, ajunge şi la birourile Federaţiei: Yvon Petra, combatant pe front, este eliberat din captivitate şi revine în competiţie, cîştigînd în 1943 şi 1944 turneul parizian. Şi pentru că „crocodilul“ este un familiar al mediilor artistice, la Roland Garros, în aer liber, celebra trupă de teatru a lui Jean-Louis Barrault se produce cu piesa lui Jean Obey, Le huit cents mètres, pe scenă evoluînd nume grele, ca Jean Marais, Jacques Dufilho şi Alain Cuny.
Pe la sfîrşitul războiului, muschetarul devenit şef al tenisului francez dă lovitura. El determină adoptarea unui act normativ care să scoată Roland Garros din proprietatea celor două cluburi, Racing Club şi Stade Français, intrînd în patrimoniul Federaţiei Franceze de Tenis. Începutul unei dezvoltări fără precedent fusese deja făcut, deşi în condiţii dure, aproape fratricide. Stăpînă pe terenul de la Porte d’Auteuil, FFT va putea de-acum înainte să avanseze proiecte de reconstrucţie, amplificare şi modernizare a parcului sportiv. Deschiderea spre profesionalizarea sportului alb fusese realizată, acum era nevoie de bani, de speranţă şi… de pace.
Viitorul începea să arate bine.