OCHIUL INOCENT. Un bărbat cînta din frunză. La Teatrul Naţional

Un sunet de o melodicitate arhaică. Asta m-a izbit. Linie melodică simplă, primitivă, fără vîrstă. Vine de departe şi are parfum de neolitic. Urechea mea percepe, dar mintea-mi refuză să priceapă. Mă găsesc în mişcare, staţionez pe treptele scării rulante din pasajul de la Universitate, cătinel, banda urcă spre ieşirea de pe partea Teatrului Naţional din B u – cureşti. În jur, studenţi nonconformişti, funcţionari la patru ace, femei cu copii de şcoală, mici întreprinzători care asigură comerţul în pasaj, bodyguarzi etc. Cu toţii, oameni ai zilelor noastre, mai grăbiţi sau mai pierdevară, mai încruntaţi sau mai destinşi, mai „coloraţi“ sau mai „gri“, la fel ca pretutindeni, în cotidian.   Sunetul ce persistă e însă din alt film. Ieşit la lumina soarelui, caut să identific strania muzică şi pe insolitul ei emitent. Îl zăresc rapid. Un ins la vreo 40-45 de ani, îmbrăcat ponosit, genul de proletar disponibilizat prin raptus din fabrica de tip comunist după nesfîrşitul şir al reformelor (ţepelor) postrevoluţionare. Faţa, plină de riduri, roşie şi inexpresivă, precum cea a unui şaman epuizat de frenezia dansului ritualic. Ochii, de un albastru-cenuşiu nedefinit, privesc cu o linişte de cavernă dincolo de orice obiectiv sesizabil. Spatele, îndoit sub povara propriei […]