Auzeam vorbindu-se despre artistul Mihai Olos ca despre o legendă vie, o figură universalistă, care pendulează între scena de artă universală și Baia-Mare. Am văzut cîteva lucrări în expoziția Experiment în arta românească după 1960 (Galeriile Artexpo, etaj ľ, noiembrie 1997), apoi am parcurs eruditul studiu al lui Andrei Pintilie, Tendințe – constructivismul în arta contemporană românească (1983), reluat în volumul de studii Ochiul în ureche (2003, vezi cu precădere cap. 5., lit. d), în cele din urmă m-a lăsat visător descrierea istorică, făcută de Ilieana Pintilie acțiunilor lui Mihai Olos, în perioada 1972-1978, în diverse spații geografice, în cartea Acționismul în România în timpul comunismului (Idea, 2000, pp. 21-23). Iar, de curînd, doamna Sorina Jecza-Ianovici mi-a pus la dispoziție volumul memorialistic al Anei Olos, Mihai Olos. La povești în casa de paie, visînd la orașul-sat universal, Fundația Trade, 2015.
Recunosc, e cam puțin pentru ce năvală și bogăție de idei îți poate livra imensa, colosala și inegalabila restrospectivă a lui Mihai Olos, deschisă pînă în toamna aceasta la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București. De acord, prea entuziast cu superlativele, și chiar nu știu dacă voi putea susține cu narațiunea mea gradul ridicat al tensiunii pe care aceste calificative o pot stîrni. Dar voi încerca.
Avem o expoziție grandioasă, care acoperă întreaga perioadă de creație a artistului, a cărui carieră s-a încheiat în 22 februarie 2015, în Germania. Expoziția se numește Efemeristul. Inițial, am trecut iute cu vederea peste această sintagmă, dat fiind că sînt obișnuit cu titlurile expozițiilor de artă contemporană, care, de cele mai multe ori, sînt pompoase și calpe, suficiente sieși. Am receptat‑o mai în serios de-abia în momentul în care am descoperit sala amenajată aidoma unei camere de interogatoriu (cum vezi doar prin filme, că în realitate nu e așa!), cu o masă, un scaun și un spot de lumină rece, glacială, de neon. Pe masă – un biblioraft plin, pe care s-au adunat multe pagini fotocopiate din dosarul (dosarele) din arhiva CNSAS din care aflăm că omul nostru a nimerit în vizorul Securității Statului la scurtă vreme de la stabilirea sa – după studiile făcute la Cluj – în Baia-Mare, urmărit printr-un „dosar de verificare“. Iată cum este caracterizat artistul de un anume Frențiu Vasile, într-un document strict secret din 7 iulie 1966: „Prin activitatea lui a reușit să fie cunoscut și de mulți bine apreciat, (a)zi el este membru stagiar al UAP, este bine stimulat prin achiziții și a știut să-și facă o publicitate prin care să se scoată în evidență. El este, mai bine zis a fost, foarte activ în „invenții ingenioase de așa-zise «teorii moderne», «curente noi» ca: «enumerismul» în artă și literatură (respectiv apariția numerelor, cifrelor etc., în poezie și pictură), în discuții amintește că el ar fi avut dreptate în 1964, cînd l-a inventat. Anul trecut, datorită exaltării sale a descoperit «efemerismul», teorie prin care susținea că arta este un fenomen trecător și valoarea despre artă este relativă, pentrucă nimic nui etern. Desigur, aceste aspecte nu sînt în măsură să creeze o imagine completă despre el, în care să fie epuizate toate calitățile sau defectele lui OLOS, sînt adevărate după cum crede sursa“ [am transcris întocmai textul, păstrîndu‑i stilul și punctuația].
În realitate, documentul conține patru pagini dactilografiate și propune o analiză amplă a urmăritului. Reiese clar că Mihai Olos devenise un obiectiv de studiat, ca o insectă pusă sub lupă, pentru că întregul limbaj folosit de cel care a redactat „textul“ dovedește o bună cunoaștere a scenei de artă, a tendințelor și zbaterilor artistice din spațiul românesc. De unde se poate concluziona că cel care-l avea în vizor pe Mihai Olos era un individ cu ceva priceperi și dexterități de înțelegere a artisticului. Întregul dosar, sau fie și doar materialul pus în expoziție, poate conduce la concluzia că artistul Olos era unul atipic, care începuse să le dea dureri de cap autorităților. Prin urmare, trebuia urmărit.
Singura cerință majoră în acea epocă, pentru ca lucrurile să fi fost în regulă pentru oricine, era conformitatea cu cerințele ideologice, ceea ce, în cazul lui Olos, era un nonsens absolut. El avea alte scopuri și privea în chip absolut individual și propriu actul artistic, arta în general. Maramureșean prin naștere, dotat cu toate calitățile creativității, el vedea în tradiția locului toate premisele de a merge mai departe. Unde? Spre „orașul universal“ – o utopie pe cît de simplă ca formulă plastică, pe atît de inepuizabilă la nivelul posibilităților de a o multiplica, de a o diversifica. Tocmai de aceea, de-a lungul a peste o jumătate de veac, artistul a rostit forme, exprimate într-o uimitoare diversitate de materiale: piatră, lemn, sticlă, faianță, hîrtie, carton, pînză, folie transparentă, polistiren, ghips, argilă, tablă, marmură, diverse aliaje metalice; erau rostiri de natură poetică, absolută: „12 menhiri de granit, cei mai mari care pot fi extrași din cariere, ar arăta printr-o Poartă purtătoare de simboluri că, oricît ar părea de imposibil și oricît ar fi de greu, lumea se poate întocmi întreagă și poate rămînea stabilă prin Rostire“ („Olospolis. Monumentul rostirii“, în Poesis, 1-3, 2015).
Expoziția de la MNAC (curatoriată de Călin Dan și avînd-o ca asistentă pe Sandra Demetrescu) este gîndită ca un laborator, ca o platformă deschisă și accesibilă, care-l îmbie pe spectator să fie copărtașul artistului, al felului de a gîndi și a forja formele, ideile, comportamentul. Mihai Olos nu și-a renegat niciodată originile, a menținut legătura cu satul tradițional, cu familia și a povestit despre avatarurile acestuia. Este aproape banal să vorbești despre autoreferențialitate în acest context și, totuși, în cazul lui Mihai Olos avem de-a face cu un discurs de această natură, mai ales că era un povestitor și un poet de mare clasă, plasîndu-se mai mereu în mijlocul narațiunilor sale. A cunoscut foarte multă lume de prim rang a culturii europene, iar acest fapt nu doar că îi permitea să poarte dialoguri și să împărtășească idei cu unii dintre poeții, istoricii de artă, filozofii și criticii vremii, ci să-și verifice în permanență propria raportare la lumea ideilor. El a ajuns să înțeleagă faptul că, pe cît ești mai solid ancorat în universul lumii primordiale, tradiționaliste, cu atît formele și temeiurile spirituale ale acesteia devin mai percutante, mai revoluționare și mai avangardiste. Altfel spus, cu cît te adîncești în ancestral, cu atît devii mai contemporan. Este și lecția avangardei istorice, care descoperise, pe la începutul secolului XX, stilistica icoanei (cu perspectiva inversă, cu cromatica ei vehementă, cu geometrismul paradoxal, lax etc.). Nu era însă un scop în sine; demersul lui Olos vine să adîncească într-un fel criza subiectului, a noutății cu orice preț. În urma călătoriilor numeroase pe care le-a întreprins în Europa și în Japonia, a sesizat că inventarul pictural contemporan este secat, devenind searbăd și monoton. „Ceva de pictat“ devenise un laitmotiv pe care-l căutau mai toți marii artiști ai vremii. Olos nu avea această problemă, pentru că el știa cît de inepuizabilă este sursa din care se adăpa. Setea lui era mereu potolită. O compoziție precum cea intitulată Mătrăguna (un poliptic din mai multe panouri dreptunghiulare) ilustrează în chip explicit capacitatea artistului de a distila și stiliza imaginea unor ritualuri străvechi, a căror ritmică se înscrie în geometrismul universal pe care-l descoperise acesta. Nu este întîmplător că panoul care reunește seria Mătrăguna este amplasat în sala cu ciclul de obiecte denumite De neatins, în fapt, peste 20 de sculpturi modulare din lemn, unde acentul cade pe îmbinare, pe felul în care elementul geometric structurează o anumită ritmicitate, ca urmare a stilului în care acesta intră în contact și se alătură altui element geometric. Un tetraedru poate fi îmbinat cu un altul, iar din încrucișarea lor constați că se naște o formă totală. Dar numai folclorul e la baza acesteia: „A trecut vremea romantică a ceea ce s-a numit «inspirație din folclor». Folclorul trebuie considerat ce este și anume fundament, sistem de bază al culturii moderne“, decretează Mihai Olos.
Or, observațiile scrise, analiza, desenele și fotografiile rămase și întreaga sa artă confirmă foarte atenta sa atitudine față de munca țăranului, față de valorile sale agrare și estetice, pe care le-a studiat și le înțelegea (atît cît îi îngăduia statutul de orășean, intelectual și pictor cult), dar și perfecta sincronizare cu fluxul de idei, problematici și curente din România vremii și de aiurea. Dar, mai presus de orice, Olos a învățat de la țărani o lecție esențială: precaritatea a toate cele făcute sau bricolate de mîna omului. Acestea nu trebuie să dea mîna cu veșnicia, de aceea trebuie folosite atîta vreme cît fac trebuință. Nici pictorul nu trebuie să se ia prea în serios. Actul artistic e, în ultimă instanță, ceva efemer, nestatornic, șubred și perisabil. E cu adevărat o lecție asupra căreia trebuie meditat foarte aplicat, dar fără încrîncenare.