Aceleaşi, şi totuşi diferite, pentru femeile ale căror poveşti de viaţă artista poloneză Anna Konik le-a aflat, le-a documentat şi le-a integrat apoi într-un proiect artistic, o instalaţie video din 35 de filme, realizată site specific la parterul Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, ce conţin mărturiile unor emigrante din Afganistan, Siria, Irak, Burma, Palestina, Turcia, Kurdistan, Congo, România, Cecenia, Inguşetia, Somalia, Nigeria, Camerun, Ecuador, precum şi ale unor femei din comunităţile rrome. Cînd intri în prima sală, eşti întîmpinat de o perdea semitransparentă, supradimensionată, lungă din tavan pînă la podea, care încercuieşte un cub special construit, pe care sînt proiectate, consecutiv, filmele, cîte şapte din fiecare oraş – Stockholm, Białystok, Istanbul şi Nantes. În partea stîngă a intrării, pe o etajeră lungă, un fel de masă de studiu, sînt dispuse 35 de dosare, în care găseşti textele mărturiilor. În sala din dreapta, parcurgînd culoarele obţinute prin perdele despărţitoare, la fel de semitransparente, supradimensionate şi lungi, poţi vedea proiecţiile filmelor înregistrate în România: o emigrantă din Palestina, una din Burma, una din Congo şi patru mărturii ale unor femei aparţinînd comunităţilor rrome, trei din Bucureşti şi una din Valea Seacă (judeţul Bacău).
Din textul caietului de sală aflăm că femeile pe care le vedem nu sînt autoarele poveştilor spuse, ele nu fac decît să întruchipeze şi să dea voce unei alte realităţi. Se creează, aşadar, o tensiune între imagine şi text, iar acesta din urmă rămîne instrumentul autentic, cel care ne ajută să încercăm să înţelegem cealaltă realitate, care înseamnă căutarea unei vieţi mai bune, departe de război, terorism, sărăcie, opresiuni şi abuzuri. Dacă nu putem vedea experienţa reală, imediată, proiectul Annei Konik ne aduce mai aproape, chiar şi prin această transpunere, de cele care trăiesc marginalizat, izolat, în frică şi incertitudine, cu dorinţa de a fi, mai presus de orice, acceptate ca fiinţe umane. Artificiul, să-i spunem aşa, folosit de Anna Konik de a face cunoscute cele 35 de poveşti de viaţă, prin intermediul altor femei, pune problema identificării cu cealaltă, a empatizării, în grade diferite, cu ea, aceasta fiind miza proiectului artistic, de a sublinia diferenţele, pe de o parte, şi de a crea punţi de legătură, pe de altă parte. Conceptul arhitectural intensifică această ambivalenţă – apropiere/distanţă sau înţelegere/ignorare sau familiar/străin – prin spaţiul delimitat de perdea, în interiorul căruia accepţi convenţia artistică şi în afara căruia iei contact cu realitatea propriu-zisă, citind pur şi simplu textele din dosare.
Pe 31 martie, în contextul prilejuit de expoziţie, a avut loc o dezbatere despre arta cu angajament social, curatoriată şi moderată de Olivia Niţis, la care au participat Anna Konik, Ewa Gorzadek, Matei Bejenaru, Delia Popa, Elana Katz, Viorel Anăstăsoaie şi Oana Mateescu, găzduită de MNAC, la etajul IV, în Auditorium. S-a vorbit, printre altele, despre motivaţia artiştilor de a se implica în astfel de proiecte, despre aspectul lor etic şi despre posibila lor relevanţă antropologică. Dezbaterea a fost precedată de un tur al expoziţiei în care Anna Konik a povestit, pe scurt, despre desfăşurarea în timp şi spaţiu a proiectului său, început în 2011, la Stockholm, şi încheiat pe 25 mai 2015, la Nantes, fără a ocoli dificultăţile întîmpinate pentru a ajunge în comunităţile de emigranţi şi de rromi, de a înţelege problemele cu care se confruntă aceştia în fiecare ţară. Tot atunci am aflat despre cartea publicată cu ocazia expoziţiei, Anna Konik. A grain of Sand in the Pupil of the Eye. Video installations 2000-2015 (Centrul pentru Artă Contemporană Ujazdowski Castle, Varşovia, 04.12.2015 – 14.02.2016, curator Ewa Gorzadek), în care sînt reunite toate cele 35 de mărturii, adică sursa şi materialul de bază al proiectului video În acelaşi oraş, sub acelaşi cer…/ In the Same City, Under the Same Sky…