Pamfletul nu dăunează

Privind la o presă care şi-a abandonat, în mare parte, standardele jurnalistice, devenind fie un preş aşezat la picioarele mai marilor zilei, fie un geamăt de orgoliu, suficienţă şi egolatrie, e bine ca, din cînd în cînd, să ne întoarcem la istoria presei româneşti şi să încercăm să extragem punctele luminoase. Avem, nu-i aşa?, în anul de graţie 2010, o presă diversă, dar care e bîntuită de vanitate. Lipsesc investigaţiile serioase, lipsesc anchetele, lipseşte reportajul, lipsesc şi texte de autor, editoriale bine scrise, pamflete sau tablete. Sigur, nu trebuie să generalizăm, dar persistă impresia unei prese fără standarde. Tabloidele (cu ediţiile tipărite) încă se vînd puternic. Punem pe coperte poze mari cu fete planturoase, colportăm zvonuri, ridicăm împunsături grobiene la rang de dezbateri naţionale. Aşa că, ori de cîte ori cineva ne aduce cu picioarele pe pămînt şi ne arată exemple din istoria presei româneşti e necesar să facem o reverenţă.   Cătălin MIHULEAC, Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau literatură?, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2009, 224 p.   Cătălin Mihuleac (prozator, dramaturg, publicist; în decursul anilor i-am citit cîteva volume: Garsonieră memorială confort trei – nuvele, 1996, Titlu neprecizat – nuvele, 1999, Ratarea unui setter – nuvele, 2004, […]