De la 1 ianuarie 2017, Editura Cartea Românească trece în administrarea Editurii Paralela 45. Timp de 11 ani, Cartea Românească a fost susținut financiar, logistic și pe partea de promovare de Editura Polirom. E vremea unui bilanț, un bilanț care o are în centru pe Mădălina Ghiu, care a fost director editorial timp de 11 ani. Un om care a crezut și crede în literatura română, care a făcut performanță, reușind să arate lumii culturale că autorii români nu sînt cu nimic mai prejos decît cei pe care îi prezentăm în traducere. Știind-o emotivă, i‑am trimis Mădălinei Ghiu cîteva întrebări pe e-mail. Răspunsurile sale, însoțite de scurte mesaje ale autorilor publicați de Editura Cartea Românească în cei 11 ani, le puteți citi în acest număr al revistei Observator cultural.
Cum a început povestea dvs. cu Editura Cartea Românească?
Povestea mea – și pot să jur că, pe alocuri, e a tuturor redactorilor din lume – a început cu un vis din adolescenţă – sună standard, nu-i aşa? Cred că aş fi discutat cu autorul despre această formulare… Dar aşa a fost! Citeam foarte mult, iar ori de cîte ori îmi plăcea o carte, pe care o începeam seara după lecţii şi o încheiam dimineaţa în zori, îmi doream cu patimă să-l cunosc pe autor sau pe unul dintre eroi, să ne împrietenim şi să stăm de vorbă. Cred că, pe atunci, scriitorii sau personajele lor jucau pentru mine rolul de zburători. Am acumulat astfel destule frustrări adolescentine. Pînă într-o bună zi, cînd, la aniversarea celei mai bune prietene a mamei, l‑am cunoscut pe Petru Popescu. Strălucea printre invitați. Tocmai terminasem de citit Prins – o carte cum nu mai întîlnisem pînă atunci, nu prea potrivită pentru o fată de 15 ani – şi iar a venit zburătorul la mine, uitînd, se pare, de primele mele iubiri, de Salinger și Holden, de Victor din Cireșarii, de Zaharia Stancu, de Balzac și de atîția alții… Bineînţeles că nu am scos nici un cuvînt. I-am vorbit abia după 20 de ani, în 1993, cînd a publicat la Cartea Românească, unde lucram deja, Revelație pe Amazon.
În seara aceea, însă, m-am hotărît să devin scriitoare. Ca mulţi alţi adolescenţi, am umplut caiete întregi, dar doar cînd am început să lucrez cu scriitorii adevăraţi, am realizat că îţi trebuie mult mai mult decît dorinţa de a scrie.
Mai cu seamă acum, după 26 de ani de Cartea Românească, am înţeles că toţi creatorii sînt fiinţe alese, dăruite cu puteri supranaturale. Mulţi mi-au povestit un lucru fascinant. În faţa foii albe de hîrtie, la un moment dat, textul începe să curgă de la sine, iar cuvintele se aşază singure în pagină. Acest moment de graţie este miraculos.
Povestea merge mai departe. După eşecul la IATC – pe atunci îmi doream să mă fac critic de teatru –, am intrat cu succes la Facultatea de Limbi Străine (limbi slave), nu degeaba terminasem, prima, Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“ (vechea și actuala Școală Centrală). La facultate am avut profesori excepţionali – Elena Loghinovskaia, Tatiana Nicolescu, Albert Kovacs, Marian Popa, Romul Munteanu, Paul Popescu-Neveanu şi mulţi alţii.
Aici am aprofundat teribila literatură rusă. Mi-am rafinat gusturile, mi-am ascuţit simţurile. Așa am trecut încet-încet la năvalnica proză și poezie americană. Spaţii literare vaste…
Continuam să scriu şi, odată cu frecventarea Cenaclului de Luni, am intrat în lumea fascinantă a scriitorilor. La 19 ani, l-am cunoscut, cu o emoţie copleşitoare, pe conducătorul Cenaclului, Nicolae Manolescu – criticul datorită căruia culegeam lauri în liceu, la orele de română. În podul liceului – toţi cei 12 ani de şcoală i-am făcut aici şi cunoşteam fiecare colţişor –, am găsit colecţia revistei Radio-Tele-Şcoală. Supliment Radio Tv, unde tînărul, pe atunci, critic scria săptămînal o „analiză literară“, cum nu mai citisem niciodată. Eram pur şi simplu în extaz şi mă străduiam să îl imit sau, dacă nu, să-l copiez… După bunul meu obicei, mi-am dorit să îl cunosc. Şi, iată!
Îl vedeam în fiecare zi de luni, alături de toţi scriitorii Generaţiei ’80. Şi tot atunci, în 1979, m-am căsătorit cu un scriitor… Bogdan Ghiu.
Cenaclul a fost interzis în 1983, eu eram deja profesoară, mamă, apoi traducătoare la o uzină legendară, „Griviţa Roşie“. Citeam cu disperare – în tramvai, sub birou la serviciu, în bucătărie, după ce adormeam copiii (cu povești, desigur) – aproape toate apariţiile de la Cartea Românească, dar şi de la Univers, Eminescu, Albatros, Dacia. Era perioada monştrilor sacri, Preda, Nichita, Buzura, Ivasiuc, Fănuş, Sorescu, Bănulescu, M.H.S., Ţoiu, Bălăiţă, a colecţiilor de critică şi eseu şi a unor excepţionale traduceri. Tot atunci asistam la debuturile greu încercate ale generaţiei mele. În 1977, după ce a fost desfiinţată Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, instituţia cenzurii a continuat să acţioneze mult mai eficace, fiind deja inculcată în redacţii.
După Revoluţie, în luna mai 1990, am reuşit să pătrund în imperiul Cărţii Româneşti. În numai două zile, George Bălăiţă, directorul de atunci, a creat pentru mine lumea în care trăiesc şi acum.
Un domn elegant, subțire, rafinat
În ce situație era editura în 2005?
În anul 2005, cu toate eforturile făcute de directorul Dan Cristea și de conducerea Uniunii Scriitorilor, editura pornise vertiginos pe panta falimentului, iar în scurt timp ar fi dispărut. Deja se publica în regia autorilor și acesta era semnul sigur al începutului sfîrșitului, al scăderii exigenței în alegerea titlurilor și al degradării valorice. Salariile infime întîrziau sau nu veneau deloc.
Ce a însemnat, pentru dvs., momentul 2005, cînd Polirom a preluat Cartea Românească?
Într-o bună zi, era prin luna mai, pe ușa editurii, care atunci se afla în celebra Casă a Scriitorilor – Casa Monteoru –, a intrat un domn elegant, subțire, rafinat, zîmbitor. Plin de intenții bune și de planuri de viitor. Era directorul Editurii Polirom, Silviu Lupescu. Editura Polirom împlinea, în anul acela, 10 ani de existență și deja acumulase un imens capital cultural. Cartea Românească împlinea 35 de ani de la reînființarea ei de către Marin Preda și era pe cale de dispariție… L-am primit toți – nu mai rămăseserăm mulți (cine ar fi lucrat pro bono? – se răspîndiseră toți în cele patru zări) – ca pe un salvator. În primul rînd, de luna viitoare urma să publicăm cărţi și să ne luăm salariile (de patru ori mai mari decît cele din acel moment!).
Care au fost intențiile inițiale, cu ce plan editorial ați pornit la drum, cu ce echipă și ce s-a modificat, față de momentul 2005, pe parcursul celor 12 ani?
Încă de la început, Silviu Lupescu ne-a precizat că va respecta deviza sub care s-a reînființat, ca editură a Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească: „Promovarea scrisului românesc“, cu două direcții principale – publicarea scriitorilor români consacraţi şi promovarea tinerilor autori. Apoi, ne-a asigurat de tot sprijinul logistic, managerial şi financiar al Editurii Polirom. Și, într-adevăr, așa a fost. M-am bucurat de colaborarea cu oameni excepționali, care, deși aflați la distanță, prin căldura, blîndețea și profesionalismul lor, au fost întotdeauna alături: o adevărată echipă. Este adevărat că, în ultimii ani, am fost singură, dar colegii de la Iași, cărora le sînt foarte recunoscătoare, nu m-au lăsat niciodată să simt asta. Întotdeauna, cu un simplu telefon sau mail, rezolvam orice problemă. Tehnoredactare, grafică, tipar, difuzare, promovare – totul a funcţionat perfect.
Cîți autori români ați publicat în cei 12 ani? Cîte debuturi au fost?
294 de autori, 452 de volume, în jur de 60 de debuturi.
95% dintre titlurile susţinute de mine au fost aprobate
Cum s-a făcut selecția volumelor, care a fost rolul Consiliului editorial (Nicolae Manolescu, Silviu Lupescu, Mircea Mihăieș) în alegerea titlurilor?
Iată traseul manuscriselor. După ce făceam selecția ofertelor de publicare sosite la redacție – o medie de 300 de manuscrise pe an –, le făceam prezentări pentru consiliu și le așezam pe două categorii. Apoi, le trimiteam membrilor consiliului pentru a le consulta. La şedinţă, îmi argumentam alegerile şi trebuie să recunosc că 95% dintre titlurile propuse şi susţinute de mine au fost aprobate. Cred că infimul procent de manuscrise respinse reprezintă doza mea de lectură impresionistă sau eclipsa temporară a organului critic şi a exigenţei…
În toţi aceşti ani, a fost organizat Concursul de debut al editurii, cu o medie de 200 de participanţi anual. Aici, însă, eram absolut stăpînă la proză şi critică/istorie literară. Marea majoritate a cărţilor premiate de noi au fost apoi laureate ale premiilor naţionale de literatură. Toate volumele de poezie, alese de Bogdan-Alexandru Stănescu, poate cu vreo două excepţii, au primit după publicare o mulţime de premii.
Pot fi considerați unii autori ca avînd marca Editurii Cartea Românească?
Toţi au, bineînţeles, marca Editurii Cartea Românească, dar, în aceeaşi măsură, poartă şi brandul Polirom. Mulţi dintre ei sînt sub contract sau au publicat deja în colecţia poche „TOP 10+“ a Editurii Polirom, tocmai de aceea eu am decis să rămîn alături de ei.
Îi puteți aminti?
Da, deși nu mi-e ușor. Pe toți îi îndrăgesc și îi consider „autorii mei“. Zilele astea am definitivat catalogul celor 12 ani editoriali (1 iunie 2005-5 decembrie 2016) petrecuți cu Polirom, are 50 de pagini, iar autorii sînt puși pe două coloane. Sînt nevoită să‑i enumăr doar pe cîțiva.
Seniorii. Ilis, Vişniec, Aldulescu, Soviany, Mihuleac, Iuga, Pop, Stanca, Răduţă, Uricaru, Ţuculescu, Iftime, Alui Gheorghe, Selejan, Negrici, Negrea, Ursu, Zamfir, Anghelescu, care au publicat pînă acum cel puţin două cărţi la Cartea Românească, sînt deja consacraţi şi bine situaţi în istoriile literare.
Noua generaţie. Aceștia sînt tinerii care au debutat aici sau s-au impus cu a doua carte. Ei au reuşit să primească numeroase premii, care le-au confirmat valoarea. Îi numesc „copiii mei dragi” şi le voi spune doar prenumele: Simona, Bogdan, B.A.S., Florina, Alexandru, Bianca, Iulia, Iulian, Alex, George, Miruna, Horațiu, Elena, Mihai, Sorin, Adela, Dragoş, Ştefan, S.G.B., Ionelia, Liliana, Robert, Livia, Andrei, Alexandra, Paul, Alina, Şerban, Moni, Gianina, Ofelia, Daniel, Georgiana, Andra, Claudiu, Domnica, Marius, Ştefania, Cătălin, Cosmin, Vera, Augustin, Luminiţa, Teodor, Cătălina, Ciprian, Vlad – proză, poezie, critică-istorie literară. Numele lor poate fi regăsit în catalogul Cartea Românească – Polirom. 12 ani împreună, la secţiunea „Premii şi nominalizări obţinute de autorii Editurii Cartea Românească (Polirom) în perioada 2005-2016“.
Foarte sincer, cît se modifică un manuscris de la momentul acceptării, pînă se ajunge la bun de tipar?
Unele manuscrise sînt atît de îngrijite din punct de vedere „ortografic, ortoepic şi de punctuaţie“, încît ţi se pare că „l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior“. Nu trebuie însă să te laşi înşelat, deoarece se pot ivi capcane stilistice, personaje pierdute pe drum sau cu numele schimbate, inadvertenţe temporale, vîrste sau ani, neconcordanţe, erori de documentare etc. Marchez cu roşu, verde, galben. Discut, dezbat cu autorul. Reaşezăm capitole, stabilim titlul final.
Alte manuscrise sînt poate neglijent redactate, dar sînt impecabile literar. Atunci nu mai discutăm aproape deloc sau vorbim, de fapt, eu, doar despre încîntarea cu care citesc cartea.
A treia categorie, puţine de altfel, sînt fără pată. De obicei, unele volume de versuri.
În toate cele trei cazuri, totuşi, cînd te regăseşti singur în selva oscura, începi să îţi pui întrebări, iar cu cît înaintezi mai mult, apar îndoielile: „Dacă am dat greş? Oare va avea succes la critică, la cititori? Se va vinde oare? Dacă îmi place doar mie? Am greşit cumva?“. Toate astea mă copleşesc în zorii zilei, înainte de trezire. Sar din pat şi mă reped la computer…
E greu de lucrat cu autorii români?
Cel mai greu este atunci cînd se impune tăierea unor fragmente redundante, care pot îngreuna lectura sau nu îşi au locul în economia naraţiunii, neducînd nicăieri. Majoritatea autorilor îşi tratează opera ca pe propriul copil, nu se pot obiectiva nici după încheierea cărţii, aşa că resimt orice intervenţie în text ca pe o amputare, foarte epidermic. E nevoie de multe argumente pentru o operaţie reuşită…
Despre bestselleruri
Ne puteți spune ce cărți au fost bestseller și ce cărți au mers mai greu la vînzare?
Cele mai recente bestselleruri au fost Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă… de Matei Vişniec, cartea de debut din 2015, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu, debutul de anul acesta, Vacanţe filocalice de Gabriel Pătraşcu, Năluca de Octavian Soviany, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui de Cristian Teodorescu, cele mai recente două apariţii din seria de autor „Gheorghe Crăciun“, Imagini, litere şi documente de călătorie (inedit) şi Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autor). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu. În fiecare an, printre cărţile de succes ale anului s-au aflat romanele lui Matei Vişniec, Florina Ilis, Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Radu Ţuculescu, Eugen Uricaru, Cătălin Mihuleac, Adrian Alui Gheorghe, dar şi volume de poezie – Dan Sociu, Miruna Vlada, Nora Iuga, Svetlana Cârstean, Ştefan Baghiu, Ionelia Cristea, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, Robert Şerban – sau de critică/istorie literară/eseu, cum ar fi cele ale lui Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Gelu Negrea, Livius Ciocârlie, sau ale tinerilor critici Paul Cernat, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Alex Goldiș, Florina Pîrjol, Bianca Burţa-Cernat, George Neagoe. Regret, dar așa avea nevoie de încă mult spaţiu ca să îi enumăr pe toţi.
Ce cărți au mers mai greu la vînzare? Nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Refuz cu obstinaţie să cred – deşi cifrele vorbesc de la sine – că unele cărţi nu reuşesc să îşi găsească cititorii. E o întrebare la care îmi este foarte greu să răspund.
Ați inițiat serii de autor pentru Alexandru Paleologu și Gheorghe Crăciun. De ce Alexandru Paleologu, de ce Gheorghe Crăciun?
Retrăiesc şi acum entuziasmul cu care am aflat decizia lui Silviu Lupescu de a demara seria de autor „Alexandru Paleologu“. Fiecare dintre cele opt volume reeditate de-a lungul anilor a însemnat pentru mine întîlnirea anuală cu un spirit liber de prejudecăţi, eseist subtil şi ironic, un om de litere fără egal.
Voi cita din memorie un fragment de paratext (dintre foarte multele din care aș putea alcătui un adevărat volum), pe care l-am scris în 2007, pe coperta volumului Spiritul şi litera: „Strict interzise spiritelor dogmatice, eseurile lui Alexandru Paleologu amintesc, odată cu fiecare reeditare, că opusul «rîsului liber nu este plînsul, ci rînjetul inform şi gregar al rinocerilor»“.
Cu aceeaşi bucurie am primit şi propunerea înfiinţării seriei de autor „Gheorghe Crăciun“. Publicarea operei integrale a lui Gheorghe Crăciun – acest scriitor vizionar, pe care îl (re)descopăr şi care continuă să mă uimească şi să demonstreze, cu fiecare nouă carte, forţa cuvîntului scris şi o energie creatoare, care tinde să rezolve toate dilemele culturale, sociale, politice – este acum, mai mult ca oricînd, o necesitate. El nu are rival în încercarea de a trata exhaustiv toate problemele pe care le ridică. Puternic, dar şi fragil, doct, colţuros pe alocuri, Gheorghe Crăciun funcţionează ca un magistru, iar cărţile lui, ca nişte unelte pentru supravieţuire. Acest proiect va dura cel puţin 8 ani, publicăm două volume anual, iar asta îmi dă speranţă şi încredere în viitorul cărţilor tipărite şi al cititorilor lor.
Care a fost programul dumneavoastră de lucru în ultimii 12 ani? Cît timp ați acordat Editurii Cartea Românească?
Un autor plin de umor m-a întrebat într‑o zi, zîmbind: „Cartea Românească c’est toi. N’est‑ce pas?“. Și uite așa, poate cîteodată bovarică, am făcut din munca la editură sensul meu în viață din anii din urmă, cei mai frumoşi ani din viaţa mea de editor. Nopți și zile, an după an. Zilele trecute, alt autor, care m-a surprins în timp ce îmi împachetam amintirile pentru a mă muta la sediul Polirom din București, a ricanat cinic: „Regina a rămas fără regat…“.
Care sînt cele mai mari satisfacții, ca editor, pe care le-ați avut în cei 12 ani? Dar cele mai mari dezamăgiri?
Cînd mi se confirmă alegerile prin cronici, recenzii elogioase în reviste literare, iar mai nou, pe bloguri, cînd primesc telefoane sau mailuri de la cititori entuziasmaţi, cînd apar listele cu nominalizări la premii şi aştept cu sufletul la gură ziua decernării, cînd după premiere autorul mă sună şi îi simt bucuria în glas, cînd la lansări autorul aminteşte de mine şi de colaborarea noastră, atunci sînt fericită. Dezamăgiri? Cînd nu mi se întîmplă cele de mai sus… N-am fost dezamăgită, totuşi, de multe ori.
De ce nu vorbiți la lansări?
În timpul acestui interviu, am zîmbit, am rîs, am glumit. Am fost relaxată. Nu sînt chiar „pădureancă“, aşa cum îmi spune cîteodată un prieten drag. Şi autorii mei mă întreabă de ce nu particip la lansări. E o întrebare pe care mi-o pun şi eu de fiecare dată şi îmi jur că, de data viitoare… Cu toate acestea, renunţ în ultima clipă. Publicul mă paralizează pur şi simplu. Pe cît sînt de naturală şi de dezinvoltă în prezenţa a două-trei persoane familiare, cu atît rămîn mai mută şi mai crispată în faţa unor străini. Îmi pare rău că nu am puterea de a fi lîngă autorii mei într-unul dintre cele mai importante momente din viaţa lor.
Într-o frază, ce înseamnă, pentru dvs., literatura română?
Într-o singură frază, şi nici aceea prea originală, pot spune că literatura română a devenit destinul şi punctul meu de sprijin în Univers, iar dacă nu am harul de a o scrie, o trăiesc şi fac parte din ea cu dedicaţie şi pasiune.
Interviu realizat de Ovidiu ŞIMONCA