Pete la dosar (I)

Consumatorul român fiind competent în orişice domeniu, de la macroeconomie şi finanţe la politică, fotbal şi literatură contemporană, m-am amuzat să colecţionez, în ultimele luni, o varietate de opinii critice în legătură cu Provizorat, romanul Gabrielei Adameşteanu. Pentru unii cititori, această carte era şi este un mare roman, aproape o capodoperă; şi-n încîntarea cu care-mi povesteau un episod sau altul se topiseră deliciile lecturii înseşi. Pentru alţii, dimpotrivă, lectura fusese un chin (prea multe personaje!), un motiv de enervare (ce atîta colocviu în pat? Ne-am întors la Camil Petrescu?), un prilej de mîhnire de gen (aşa se intră în intimitatea unei femei?). Cînd, mustăcind, îi spuneam interlocutorului pornit că n-am citit decît cîteva zeci de pagini, care, în mod curios, îmi plac foarte mult, venea imediat replica închizătoare: „Da, dar nu e Dimineaţă pierdută, o să vezi…“.   Gabriela ADAMEŞTEANU, Provizorat, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Bucureşti, 2010, 448 p.   Şi am văzut, într-adevăr, că Provizorat e cu totul altceva decît capodopera omologată ce apasă, de douăzeci şi cinci de ani, asupra operei Gabrielei Adameşteanu, tinzînd să pună în umbră, pentru criticii comozi şi cititorii inerţiali, tot restul. Odată cu ultima pagină a romanului de faţă, am văzut ce […]