Întîlnirea cu arta Luciei Trifan (Galeria Romană, București, 17 octombrie – 17 noiembrie 2017) produce un efect de nedumerire, pentru că te proiectează cumva în trecut. Iar raportarea ei la arta românească este mai degrabă – imaginar, desigur – o raportare la cea de acum cîteva decenii, cînd Lucia Trifan a părăsit România (la începutul anilor 1980). Tocmai de aceea, prin acest recul, creația aceasta se arată de un profund impact, fiind descumpănitoare totodată.
O va recunoaște artista sau nu, dar pictura ei este insulară prin excelență, căci ea este creată chiar pe o insulă, în Saint Martin (Caraibe), o insulă mică, dar cu siguranță spectaculoasă. În principiu, și psihologic vorbind, faptul că ești mereu înconjurat de ape îți determină o anumită percepție, cumva de Robinson Crusoe, căci și acel personaj imaginat de Defoe tot în Caraibe se rătăcise…
Trebuie să te obișnuiești cu panourile ei mari, colorate, reliefate pe alocuri, în care se petrec tot soiul de „cosmogonii“, în mare măsură abstracte, geometrice, „decorative“. Trebuie să le privești de aproape, să le amușinezi structura, carnalitatea, relieful, spongiozitatea. În fața unora dintre acestea, am stat chiar îndelung și mi-am dat seama că, parcă-ntr-un proces de imitaţie, se prefac în materialități plane, unele pe care le putem urmări pe vase sau plăci ceramice, pe cahle şi porțelanuri. Altfel spus, Lucia Trifan se comportă în pictură ca și cum ar modela suprafața unui artefact calcaros. Și nu e nicidecum nelalocul lui acest fapt. De formație, artista este ceramistă. A și adus în această expoziție cîteva piese de ceramică, care se situează la granița maximei simplități formale, dar care atrag prin „picturalitatea“ suprafețelor, prin frămîntarea lor coloristică.
În pînze este vulcanică, nepotolită, și ai sentimentul că, de fiecare dată, o limitează marginile panoului, aşa cum insula este strunită de ape și curenți. Suprafețele pictate sînt mari, multe pătrate. Cele extinse pe orizontală par mai lirice, verticalele însă ni se arată mai sobre, mai geometrice, cu o structură mai tăioasă. Sînt și „copaci“, dar nu sînt imagini de copaci, ci sugestii de construcții arborescente, ca o ploaie de contururi frînte. Sînt sigur că multe dintre pînzele Luciei Trifan sînt inspirate de scrutarea cerului și a liniei de orizont, a oglinzii sau a coamelor apei oceanice. Stihiile naturii, potolite, molcome sau dezlănțuite haotic – nu au cum să nu-l marcheze pe omul aflat pe o insulă. Iar acesta se supune, pritocește gînduri, emoții, inventează forme proprii, culori fantasmagorice, spectrale, ca o ofrandă adusă acestei supuneri. Pictorul insulei este vasalul acesteia. Imaginativ, în artă și în vis, este însă propriul stăpîn și veghetor. Un paznic al unor lucruri cît se poate de firești ale naturii. În fața unei pînze m-am recules la gîndul acesta, al lui John Banville: „M-am minunat, nu pentru prima oară, de amabilitatea crudă a lucrurilor obișnuite. Dar nu, nu crud, nu amabil, doar indiferent, căci cum putea fi altfel? De aici încolo trebuia să iau lucrurile așa cum sînt, și nu așa cum mi le imaginam: era o versiune nouă a realității“ (romanul Marea).
Desigur, Lucia Trifan oferă o variantă proprie asupra unei realități despre care noi, poate, nu vom ști niciodată nimic, aievea, nici cum arată, nici ce culori o înveșmîntează. Enigmatica insulă poate fi doar o fantomă?