Pictorului Liviu Lăzărescu

Dragă Liviu, Încerc să nu repet nimic din tot ce se scrie despre pictură – pe de o parte, pe cît de inutil, nici totdeauna adevărat, iar pe de alta, nu știu să bîrfesc în mod convingător despre artă. Sînt doar un martor ale cărui mărturii încep odată cu ucenicia noastră, de pe la jumătatea veacului trecut, cînd ne-am întîlnit să deprindem mînuirea culorilor pe paletă, un alt fel de rugăciune spre traversarea vieții. Destul de timpuriu am înțeles că, în realitate, deprindeam ceea ce oamenilor le definește noblețea. Dem­nitatea, loialitatea față de sine și de ceilalți, cultivate cu discreție de către Maestrul nostru, spre înțelegerea că misterele paletei, ce, probabil, le vom descoperi singuri, oricum nu pot avea decît astfel un real temei. În fapt, deprinzînd acele învățăminte, fără de care n-ai fi putut visa în substanță, ai ajuns aici. Cuvintele mari, cum știm, oportune unor astfel de prilejuri, îndeobște, traduc nereușit trăiri și vise, ce se dizolvă în banalități de circumstanță, uneori docte și cu atît mai învăluite. Pricină pentru care îți scriu ție, și nu publicului iubitor de artă, netrebuind astfel să explic, să laud sau să interpretez munca ta de-o viață; profit doar de prilejul tuturor […]