Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Podul de vînt
Mircea CĂRTĂRESCU - Zen. Jurnal 2004-2010
- 09-03-2012
- Nr. 615
-
Gelu IONESCU
- MEMORIALISTICĂ
- 2 Comentarii
Cine va căuta în cele două volume de Jurnal ale lui Mircea Cărtărescu (apărute în 2001 şi 2005, însumînd 900 de pagini, acoperind anii 1990-2003) fapte sau dezvăluiri senzaţionale, „secrete“ din lumea scriitorilor, dedesubturi sau bîrfe, mărturisiri stupefiante pentru galerie, opinii scandalizante se va înşela din plin: nu cred, evaluînd din total, că se pot aduna mai mult de cca. 50-70 de pagini risipite în care să fie vorba despre evenimente exterioare vieţii intime, sufleteşti şi biologice, a autorului; chiar dacă avem în vedere stimuli importanţi, cum ar fi viaţa de familie sau călătoriile scriitorului – nu puţine. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu este efectul unei autoscopii permanente care se centrează pe cîteva obsesii acaparante, definitorii pentru „starea“ în care el şi-a scris opera, stare care e, cel mai adesea, departe de jubilaţia creativă sau de bucuria clamată a succesului. Aş spune că e, în fond şi precumpănitor, un jurnal de creaţie: istoria neputinţelor, disperărilor unui autor care crede că ceea ce scrie nu mai are vreo valoare sau că fiinţa sa e pe deplin covîrşită de eşec şi ratare. Rareori străluceşte şi puţină bucurie, satisfacţie sau fericire în viaţa povestită de scriitor; obsesiile îi vin din stratul cel mai sumbru […]
Foarte mult exhibiţionism, o vădită inclinaţie catre lamentări teatrale si ţipete stridente, egeocentrism, egotism si autoidolatrizare in combinaţii variabile (pe care dl Gelu Ionescu le acceptă si vrea să ni le impună si nouă in numele respingerii ideii de ipocrizie, desi nu le-a practicat el insusi sub nicio formă in foarte interesantul volum de memorii apărut acum cativa ani la Polirom)… Nelipsita atitudine
„necrutatoare” (si atat de dizgratios provincială) faţă de propria ţară si defectele ei reale sau imaginare… vaicareli complet infantile si stereotipe pentru inevitabila despărtire de tineretze si adolescentză, in sfarsit, „trasul cu ochii” spre posteritate, combinat cu atotprezentul instinct al urmăririi unei recunoasteri internationale.
In rezumat, un personaj suferind de cronică imaturitate, dispunand de o cultură aproximativă, bazată pe lecturi insuficiente, dar etalate cu vizibilă suficienţa; si un jurnal care in ciuda afisării trairilor abisale si a unor disperări de operetă, nu lasă niciun moment impresia sinceritatii, ci doar pe cea a frustrarii si a zbaterii unui comediant ratat.
Ca si cum un literat suferind de o avansată incontinenţă verbală ar fi vrut sa ilustreze in mii de variante vechea spusa atribuita unui intelept din vechime: „Polla pseudontai aoidai” (Poetzii mint prea mult)… sau pe aceea, mai recenta, a unei victime (cat se poate reală, aceea) a exaltării si autozeificării
datorate pierderii măsurii: „Nur Narr, nur Dichter!”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Apropo de povestea lui Narcis, pe care autorul acestui elogiu al vanitătzii impenitente o evocă asa cum este ea inteleasă in mod uzual, sub semnul oglindirii PROPRIEI frumuseti, trimiţand la autoadmiraţie sterilă si (din nou) la egotism: imi permit să-i semnalez lectura inversată, dar deschizătoare de surprinzătoare perspective, dată aceluiasi mit de un anume Rudolf Kassner („Zeul si Himera”, ed. Humanitas 2005, p. 124):
„Era Narcis vanitos? O fiinţă vană se poate vedea pe sine însăşi? Nu priveşte ea mai degrabă pe lângă sine? Aşa cum arcaşul prost trage pe lângă ţintă, la fel priveşte şi cel vanitos pe lângă sine. El nu vede decât imagini de sine. El trăieşte din imagini, şi imaginile îi sunt hrana. Iar asta se poate vedea pe chipul celui vanitos. De aici natura moale a acestuia, caracterul neformat, nematurizat, încurcat, vid, rău chiar, dur, unghiurile şi tranziţiile rele. Iar prin asta, prin latura care apare când prea slabă, când prea dură, când încrezută, când încurcată, este el legat de duşmanul şi fratele său, vicleanul, cel ce nu vrea decât lucruri, decât ceea ce poate apuca. Nici acesta nu nimereşte şi de aceea în chipul lui există de asemeni vidul, slăbiciunea, confuzia şi răutatea. Abel a fost dorul, iar Cain viclenia, şi amândoi erau fraţi şi fii ai aceluiaşi tată. Narcis n-avea nici un frate. Narcis nu s-a văzut pe sine însuşi, ci a văzut în oglinda apei, deasupra căreia îşi înclinase chipul, Frumuseţea şi Desăvârşierea, şi de ele s-a lăsat înghiţit. Aşadar, el nu era vanitos. Aşadar, trăia într-o lume fără vanitate.”
In lumea literara meschin-violenta romaneasca, un scriitor de calibrul lui Cartarescu va avea intotdeauna de suferit…Multumesc pentru exercitiul de admiratie domnule Gelu Ionescu! Este o raritate. Ea da o speranta unui cititor ca mine ca nu e totul pierdut si ca valoarea nu este intotdeauna inecata in valuri de mediocritate…