Poetica intensităţilor pure (II)

Am vorbit deja despre revoltă în poezia Angelei Marinescu, despre o anumită vocaţie a insubordonării și o irereverenţă faţă de un tip de limbaj autoritar. Dar tema peste care nu se poate trece este aceea a bolii, mai bine spus, tema trupului asediat de boală. Trebuie să apelez din nou la Jurnalul scris în cea de-a treia parte a zilei pentru exactitatea cu care acesta reface devenirea artistică și intelectuală a poetei. Descoperirea tuberculozei, cu două luni înainte de împlinirea vîrstei de 15 ani, schimbă total regulile jocului. Întreruperea vieţii, exilul din propria viaţă determină o devenire a personalităţii şi pregăteşte terenul pentru transfigurarea propriei existenţe prin scris. Poeta începe să fie preocupată de ceea ce, mult mai tîrziu, avea să numească Limbajul dispariţiei: „Așa percepeam eu necunoscutul atunci, în tinereţea mea inexpugnabilă, ca pe ceva de un erotism straniu, impregnat de o suprafaţă compactă de intensitate a vieţii atît de mare, încît mă înroșesc și acum de rușine gîndindu- mă cum percepţia pădurii se suprapunea peste imaginea mesei de operaţie și mă împingea pe mine înăuntrul pădurii sau al mesei aberante ca într-un spaţiu și un timp virtual, nemuritor și perfect tangibil […] niciodată nu am mai simţit bucuria […]