Poezia tranzitivă în viziunea lui Gheorghe Crăciun

În această toamnă, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, a fost lansat, în seria de autor „Gheorghe Crăciun” a Editurii Polirom, un volum aparte, care a stîrnit, încă de la apariţie, în 2002, atât reacţii pro, cît şi contra. Este vorba despre Aisbergul poeziei moderne, volum aflat la cea de a treia ediţie, o ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun, cu un „Cuvînt înainte” de Caius Dobrescu („Gheorghe Crăciun şi evadarea poeziei din «închisoarea de catifea» a limbajului”) şi cu o postfaţă de Mircea Martin („Recurs în procesul poeziei moderne”). Volumul din 2017 conţine în plus faţă de celelalte ediţii un „Cuvîn­t înainte” semnat, cum spuneam, de Caius Dobrescu, un tabel biobibliografic, o „Addendă”, un „Dosar critic” şi cîteva facsimile ale manuscriselor cărţii dactilografiate şi adnotate de autor.

Ca şi eseul lui Matei Călinescu – Conceptul modern de poezie –, Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Crăciun este reluarea în volum a tezei de doctorat a acestuia, Dimensiuni tranzitive în poezia modernă, teză susţinută în anul 2000 la Facultatea de Litere din Bucureşti şi coordonată de Mircea Martin. Premisa lui Gheorghe Crăciun este clară de la bun început: dorinţa de a demonstra că există două căi diferite de evoluţie a poeziei moderne: una reflexivă şi alta tranzitivă (cele două concepte sînt împrumutate din critica lui Tudor Vianu). Ceea ce îl interesează pe teoreticianul braşovean în mod special este poezia tranzitivă, şi el porneşte în demersul său de la cîteva întrebări: „Ce este poezia? De cîte feluri este ea? Care sînt trăsăturile definitorii ale limbajului poetic? Care sînt funcţiile acestui limbaj? Are poezia o esenţă? Este poezia în întregul ei doar o suită de forme istorice? Ce se întîmplă cu poezia în epoca modernă? Şi-a pierdut specificul? Posedă ea un limbaj privilegiat, imposibil de confundat cu alte limbaje? Putem vorbi de o poezie tradiţională şi despre o poezie modernă ca despre două tipuri de poezie complet diferite? Care este raportul dintre limbajul poeziei şi limbajul prozei?“.

Pe parcursul cercetării sale, Gheorghe Crăciun va răspunde pe rînd la toate aceste întrebări. În Aisbergul poeziei moderne autorul urmăreşte „identificarea în cadrul limbajului poetic al ultimelor două secole a unui sistem de opoziţii tensionale… aceste opoziţii sînt construite în interiorul aceleiaşi mari perioade de timp – modernitatea“, iar acest sistem de opoziţii este definit prin cei doi termeni de mai sus: reflexiv şi tranzitiv.

În Arta prozatorilor români, în capitolul introductiv „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului“, Tudor Vianu se arăta interesat de „efectele în planul limbajului ale orientării spre individualitate sau generalitate“, considerînd că, cu cît mesajul este mai general, cu atît latura intimă a celui care vorbeşte este sacrificată. În schimb, accentuarea laturii subiective a comunicării, e de părere Vianu, duce la obscuritate, hermetism. Tudor Vianu propunea ca soluţie un echilibru în comunicare între obscur şi tranzitiv. Dar în poezie acest echilibru este destul de fragil. Şi de aici începe demonstraţia lui Gheorghe Crăciun din Aisbergul poeziei moderne.

Poezia între reflexiv
şi tranzitiv

În primul capitol al volumului, „Para­doxala esenţă“, autorul este preocupat de ceea ce am putea numi esenţa poeziei, intrînd în dialog cu teoreticieni ca Gérard Genette, Carlos Bousoño, Roman Jakobson, care percep limbajul poeziei ca pe o formă depărtată de vorbirea comună, uzuală, dar şi ca, în acelaşi timp, o abatere de la uzul limbii literare. Totuşi, se întreabă teoreticianul  braşovean (şi noi odată cu el), cum se explică faptul că, încă de la începutul secolului al XX‑lea, în poezie, se manifestă o tendinţă prozaizantă chiar şi în literatura română (la Bacovia, de exemplu, cel din Stanţe şi versete)? De multe ori, poezia s-a văzut nevoită să coboare din turnul ei de fildeş în stradă, căutînd noi modalităţi de revigorare, de împrospătare, de interacţiune, de ce nu?, cu oamenii pentru care, de regulă, poezia nu înseamnă nimic mai mult decît un limbaj lipsit de sens. În acest fel a apărut o poezie a cotidianului, a vieţii empirice. Însă, ne întrebăm, ce anume îi acordă acestui tip de poezie inspirată de viaţa cotidiană statutul de… poezie? Un posibil răspuns ar fi: subiectivitatea constatării, dar acest răspuns e valabil şi în cazul poeziei reflexive. Avînd în vedere că subiectivitatea/individualitatea caracterizează atît tipul reflexiv de poezie, cît şi pe cel tranzitiv, ca să le diferenţiem, ar trebui să ne gîndim că primului tip de poezie îi este caracteristică o individualitate închisă, iar celui de al doilea – o individualitate deschisă. Dar pentru că aceste denumiri ar trimite, poate, spre perechea de termeni introvertit/ex­travertit, termeni aparţinînd domeniului psihanalizei, confuzia se cere evitată. Din acest punct de vedere, mi se par mai potrivite conceptele de individualitate subiectivă şi individualitate colectivă, propuse în Aisberg… şi care trimit la relaţia autor-cititor, la gradul de interes pe care îl manifestă autorul pentru cititorul său potenţial. Astfel, o individualitate subiectivă nu se va arăta prea preocupată de un cititor imediat, propunînd coduri proprii, indescifrabile uneori, spre deosebire de o individualitate colectivă. Aşadar, în cazul limbajului poetic modern, fie că acesta vizează o esenţă indelebilă – în acest caz fiind vorba de un limbaj eterat, fie că vizează doar o explorare a exteriorului (diverse obiecte, corpul uman etc.) – caz în care avem un limbaj apropiat de cel comun, lucrurile nu pot fi absolutizate. Poezia este variată, iar modurile ei de exprimare aşijderea. Calitatea limbajului, forma sa literară sau literală, stă, în viziunea lui Gheorghe Crăciun (pe urmele lui Genette), şi la baza distincţiei între poezia clasică şi cea modernă: „În poezia modernă cuvîntul este de neînlocuit pentru că este literal, în poezia clasică el poate fi înlocuit pentru că este literar“ (Gérard Genette). Conceptul de literal se referă strict la sensul cuvintelor scrise. Nici mai mult, nici mai puţin. Cel literar, în schimb, spune Crăciun, face trimitere la un limbaj artificial, cu iz de construct, ce foloseşte un set de trăsături fără de care limbajul ar fi rămas comun şi inexpresiv. O poezie din această ultimă categorie, literară, poate fi transpusă în proză fără ca sensurile, mesajul său, să sufere vreo modificare. Literalitatea este, fără dar şi poate, caracteristica poeziei moderne, fie ea reflexivă sau tranzitivă. Un text poetic modern nu se cere citit decît în litera lui, asemenea unui „limbaj care nu spune mai mult decît ceea ce spune“. Chiar şi poemele lui Rimbaud şi Mallarmé, ale simboliştilor şi suprarealiştilor (considerate de Hugo Friedrich reprezentative pentru lirica modernă) fac parte, spune Crăciun, din categoria poeziei literale. Însă: „Literalitatea poeziei moderne comportă, şi ea, cel puţin o distincţie esenţială. Pentru că există o literalitate produsă de conotaţie, a devierii semantice ireductibile, şi o literalitate cu o bază denotativă, în care cuvintele spun exact ceea ce spun nu numai în limba poetului, ci şi în limba celorlalţi oameni. Poezia fără imagini metaforice, poezia directă, înrudită cu proza, se află sub egida celui de al doilea tip de literalitate“.

Fără o minimală istorie a transformărilor poeziei din ultimele două secole, conceptul modern de poezie nu poate fi argumentat într-un mod edificator. Aşa a procedat şi Matei Călinescu în Conceptul modern de poezie. Aşa procedează şi Gheorghe Crăciun, care merge însă mai departe de limitele la care s‑a oprit Matei Călinescu în 1973, fapt inevitabil în cazul celui din urmă, deoarece volumul cu pricina a fost scris la sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 ai secolului trecut, cînd nu puteau fi anticipate paradigmele poetice ulterioare.

Bacovia,
poet tranzitiv

Surprinzător, în lista poeţilor tranzitivi (de seamă) îl găsim, la Gheorghe Crăciun, şi pe George Bacovia. Dar deloc surprinzător dacă vom citi şi rîndurile din „Argument“, în care autorul recunoaşte că, la baza Aisbergului poeziei moderne, stă interesul său pentru poezia lui Bacovia. De altfel, primul text critic publicat de Gheorghe Crăciun a fost Contradicţia lui Bacovia (1981), în care încerca să evidenţieze conflictul dintre componenta simbolist‑expresionistă a creaţiei sale şi componenta enunţiativă, directă, prezentă în ultimele sale volume. În Stanţe burgheze (1946), de exemplu, este cultivată o poetică a antipoeticului, o poetică, cu alte cuvinte, tranzitivă. Mai mult: „Între livrescul atitudinilor lirice artificiale, paroxistice, din primele două volume şi naturaleţea biografică a discursului său din Stanţe se măsoară, cum am mai spus, un drum care este al poeziei (post)mo­derne înseşi“.

Gheorghe Crăciun identifică o primă încercare majoră de tranzitivitate a poeziei româneşti la Dimitrie Stelaru, la poeţii grupaţi în jurul revistei Albatros (Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, Ion Caraion). Neomodernismul anilor ’60-’70 nu este original, rolul său fiind acela de a reface legătura cu poezia interbelică. Este un fenomen cu un conţinut estetizant, poeţii acestei generaţii practicînd un anistorism ireal şi inofensiv (pornind, probabil, de la ideea că, într-un regim coercitiv, nu poţi exprima adevărul decît folosind un limbaj metaforic-oracular). O apropiere de realitatea cotidiană poate fi constatată, în schimb, la scriitorii de la Steaua: Petre Stoica, Aurel Rău, Victor Felea, A.E. Baconski. Este vorba de „creaţia unor marginali înclinaţi spre hedonism şi micile bucurii şi tensiuni ale traiului zilnic“. Un rol important în impunerea unei noi paradigme poetice l-au avut unii poeţi neîncadrabili în vreo generaţie anume, şi aici mă refer la Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu, amîndoi revendicaţi drept pre­cursori de către generaţia ’80. Iată că am ajuns şi la generaţia optzecistă, odată cu care „se produce un proces concret, lucid de tranzitivitate a limbajului poeziei româneşti“. Dacă nu toţi poeţii acestei generaţii manifestă o înclinaţie evidentă spre tranzitivitate, în schimb toţi sînt interesaţi de trei probleme: realitatea, cititorul şi limbajul poeziei regîndit în dimensiunea lui comunicativă. De asemenea, la toţi este important eul biografic, nu cel metafizic. Poate fi constatată o deschidere a poeziei spre cititor, spre real, spre un limbaj transparent. Toate aceste elemente vorbesc de­spre un nou mod de a vedea lumea şi de a vorbi despre ea.

Gheorghe Crăciun este, poate, primul teoretician care s-a încumetat, după întreprinderea lui Matei Călinescu din anii ’70, să propună un mod cuprinzător, universalist de a privi poezia modernă, inclusiv poezia modernă românească. Nici nu se putea altfel, din moment ce a perceput modernitatea ca pe un fenomen plurivalent despre care a încercat să scrie – în ciuda unor scăpări inerente – nepărtinitor. Pentru el, dialectica modernităţii este rezultatul înfruntării tranzitivului şi reflexivului. Dar reflexivul, aşa cum reiese din cartea sa, a deţinut multă vreme supremaţia, fiind perceput ca unic mod de a exista al poeziei: „Modernitatea în poezie nu înseamnă doar respingerea lumii, ci şi acceptarea ei“ – scrie Crăciun. Aşadar, prin Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun face dreptate, în cele din urmă, celuilalt mod de existenţă al poeziei moderne, tranzitivitatea. Mircea Martin, în postfaţa volumului („Recurs în procesul poeziei moderne”), sugerează o altă ipoteză, şi anume că tranzitivitatea este o replică la saturaţia pe care a cunoscut-o poezia reflexivă, mai bine spus, este o consecinţă a acestei saturaţii. Cele două moduri opuse de poezie se exprimă în aceleaşi cadre istorice, cele ale modernismului.

Iată numai cîteva dintre pistele propuse de volumul lui Gheorghe Crăciun, piste care s-ar putea dovedi profitabile şi pentru alte cercetări preocupate de această dinamică a modernităţii rezultată din confruntarea celor două modele poetice: modelul reflexiv şi cel tranzitiv.