Irvine Welsh a fost în România în perioada 21-28 octombrie grație proiectului Zona Nouă a Culturii, organizat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. „Zona Nouă a Culturii“ (Z9Culture) înseamnă peste 20 de evenimente ce vor avea loc în opt orașe (Sibiu, București, Cluj-Napoca, Brașov, Mediaș, Făgăraș și Sebeș) și își propune să aducă în fața elevilor, studenților și publicului larg din România o serie de scriitori și jurnaliști, atît din țară, cît și din străinătate. Am stat de vorbă cu autorul romanului Trainspotting despre mecanismele care stau la baza scriului său și despre realitățile sociale dure care au inspirat cele mai controversate dintre romanele sale.
Ai fost întrebat la întîlnirea cu cititorii din București despre stilul fonetic de a scrie. Încă de la primul roman, Trainspotting, nu pare să îți pese prea mult de tradiția literară. Cum ai ajuns la această formă distinctă a scrisului?
Cred că a fost important că eram fascinat de muzica house. Mergeam prin cluburi, făceam pe DJ-ul, mixam. Eram fascinat de ideea asta că mergi într-un club și te lovește puternic beat-ul. Și, ori interacționezi, ori stai într-un colț toată seara și ești deprimat. Am vrut să creez o replică a acelei energii în scris. M-am întrebat: cum aș putea face asta? Și am început să scriu Trainspotting ca o carte în engleza literară standard. Dar nu a funcționat, fiindcă personajele nu erau așa. Auzi oamenii vorbind, este totul foarte oral, de inspirație sonoră celtică, asemănătoare beat-urilor din cluburi, e foarte performativ. Și m-am gîndit că, dacă reușesc să realizez aceste linii sonore în acest fel, apoi voi putea să fac și experimente tipografice, ca și cum, asemenea mixatului de muzică, aș putea suprapune efectele, pentru ca povestea să se întîmple concomitent cu ritmul. Eram obsedat să fac asta în primele cărți pe care le-am scris.
În ceea ce privește alegerea de a scrie în acest dialect – despre care putem spune că este o limbă în interiorul altei limbi, o limbă care subminează cuvintele de ordine, limba oficială din interiorul acesteia –, este aceasta o decizie motivată de o intenție politică?
Este politică în sensul că, în Anglia cel puțin, politica literaturii este legată de o ordine mult prea ierarhică, foarte elitistă, e vorba despre oamenii care au avut bani și timpul de a sta în saloanele lor somptuoase pline cu cărți. Și din acest motiv engleza literară e o limbă foarte precisă, controlată, imperialistă. Dacă scoți aceste trăsături din narațiune și dialog și lași apoi oamenii, lași personajele să spună povestea în propria lor voce, acesta pare a fi un lucru normal pe care să îl faci. Dar devine politic numai în contextul unei societăți divizate în clase.
Ai descrie engleza literară standard ca o limbă hegemonică?
Da, este hegemonică nu doar în interiorul Regatului Unit, ci în ceea ce privește întreaga lume. Eu chiar cred că, în România și în alte țări europene, există scriitori foarte buni despre care nu vom auzi niciodată, deoarece nu vor fi publicați în limba engleză, deși avem scriitori foarte proști de limbă engleză care sînt traduși peste tot în lume. Există o hegemonie culturală a limbii, și ăsta este un lucru nefericit, care sărăcește cultura. Pierdem toată acea diversitate, acel contact cu propria cultură. Da, răspîndirea englezei face posibil faptul ca oamenii de afaceri, corporațiile și cei care au bani să le vîndă lucruri celor care nu au bani. Dar ăsta nu e un lucru bun pentru dinamica culturală, pentru diversitatea și bogăția lumii în care trăim.
Scrii o proză care îți dă sentimentul de viteză la lectură. Acest lucru e legat de faptul că muzica, așa cum ai spus, are un rol foarte important pentru tine?
Da, mai ales la început am fost obsedat de ritm. Și, atunci cînd scriu despre un personaj sau despre un loc, am un playlist special pentru fiecare dintre acestea. Am computerul pe birou și masa de mixat în dreapta, cu viniluri pe care încă nu le-am digitalizat, pun un disc, încep să scriu, mă opresc, mai mixez ceva. Așa încep să simt acel ritm al textului.
Trainspotting, Porno și Skagboys alcătuiesc o trilogie a alienării și a dezintegrării sociale. În Skagboys, te-ai întors în era Thatcher. A fost asta o decizie conștientă de a merge spre o literatură de critică socială?
A fost o eră critică. Deciziile care au fost luate în anii ’80 au fost definitorii. Atunci liderii au ales să continue într-o lume foarte neoliberală din punct de vedere economic. Și nu mă gîndesc doar la dreapta conservatoare, ci și la socialiștii democrați din Europa au decis să adopte această cale neoliberală. Totul a fost privatizat, și prețul pentru aceste decizii este plătit acum. Neoliberalismul financiar și economic deține acest control autoritar, aproape fascist, livrat prin intermediul unui curent naționalist care a cunoscut recent un reviriment. Într-un fel, era inevitabil, era înscris în mecanismul capitalismului, dar în alte sensuri, nu era neapărat necesar ca lucrurile să meargă în direcția asta. Puteam să facem capitalismul să fie mai democratic, să încercăm să provocăm o redistribuire a bogăției în interiorul sistemului, care ar fi făcut capitalismul să dureze. Acum asistăm, într-un fel, la prăbușirea sa. Dar nu știm cu ce va fi înlocuit. Ne întoarcem la un fel de fascism de jucărie. Oamenii devin nesiguri, nu mai găsesc lideri puternici, cu viziune. Aș învinui partidele social-democrate ale Europei, care au făcut un fel de troc cu cele care doreau să-şi impună agenda economică neoliberală, în loc să vină cu propriul lor model, al capitalismului tîrziu. Asta se datorează și faptului că stînga intelectuală a fost distrusă de acea „revoluție“ thatceriană.
La ce te referi cînd spui că a fost distrusă stînga intelectuală?
Păi, acum cîțiva ani, Regina i-a chemat pe profesorii de la London School of Economics, i-a reunit după criza din 2008 și i-a întrebat: De ce nici unul dintre voi nu a prezis această criză? Pentru că erau economiști clasici, au crezut că totul va rămîne la fel, că piața se va autoregla. Nu s-a întîmplat asta. Ei continuau să creadă în echilibrul pieței, în puterea nonopolului. Era ca și cum întregul model schematic al economiei era un model pentru oamenii simplii. Și Regina i-a mustrat pentru asta. Ei au scăpat nu doar de economiștii de stînga, ci și de cei de centru. Toți aceștia au fost scoși din facultățile de științe economice. Rămăseseră doar cei cu convingeri economice neoliberale, fără a avea o idee critică despre ceea ce se întocmea. Băncile au ocupat universitățile, au devenit sponsori ai universităților, și asta a dus la îndatorarea studenților prin credite de studiu. Iar pentru că băncile și universitățile încă lucrează împreună, asta distruge orice evaluare critică a direcției în care merge sistemul. Hegemonia nu exista doar la nivel politic, ci peste tot. O atitudine de rezistență la aceasta a început să existe abia după criza din 2008. La fel ca mulți alţi oameni, regina a semnalat impostura acestor economiști. Și, de atunci, neoliberalismul economic a intrat într-o stare de criză.
Toți acești oameni, de la Blair la Clinton, toți aceștia au fost discreditați complet. Pentru că s-a văzut că, deși exista un socialism liberal în care s-au făcut și salturi progresiste, ei au cauționat abuzurile, și Statul a devenit mai represiv pentru a izola consecințele inechităților economice. Asta a dus la fenomene precum Brexit și alegerea lui Trump.
În Skagboys, romanul în care aflăm despre trecutul celor din Trainspotting, exista acest scenariu: cineva își pierde jobul, ajunge într-o situație captivă, care duce la izolare și sărăcie, și care apoi ajunge să ia droguri, par să fie la îndemînă și accesibile. Ai vrut să arăți că Statul nu își asumă nici o responsabilitate în aceste situații?
Da, e de fapt ceea ce spuneam mai devreme, era neoliberală. Statul nu mai era responsabil pentru ceea ce se întîmpla cu cetățenii, deși Statul era cel care îi arunca în aceste situații fără scăpare, prin faptul că transfera resursele către cei mai bogați. Statul a devenit atît de cooperant cu corporațiile care prin sistemul de lobby, încît a devenit aproape indiscernabil de acestea. Capitalismul corporatist a absorbit statul-națiune. Puterea a căpătat o structură monolitică, ceea ce era împotriva intereselor cetățenilor. Întîi a fost un fel de represiune asupra municitorilor industriali prin faptul că tehnologizarea a dus la pierderea unor locuri de muncă, apoi i-a afectat și pe cei din clasa de mijloc. Deoarece se încerca acapararea bunurilor acestora prin intermediul datoriilor, al împrumuturilor făcute pentru terminarea studiilor. Acel 1% (adică cei mai bogați) a acaparat toate resursele, iar acum plătim prețul pentru asta.
Cum îți dezvolți personajele?
De obicei, încep cu o afirmație. Și mă gîndesc la ce s-a întîmplat, ce a dus la acea afirmație. Dacă cineva vine cu un comentariu răutăcios, te gîndești dacă a vrut să-i dea un sens propriu sau figurat. Te întrebi de ce spun asta. Sînt rasiști sau doar needucați, sînt misogini? De multe ori, nu e așa, ci au auzit asta din altă parte sau reacționează la ceva? La ce reacționează și de ce o fac în acest fel? Ce i-a mîniat? E vorba de a trece de nivelul de suprafață al culturii. De ce se vorbesc atîtea tîmpenii în baruri, despre ce vorbesc oamenii cînd sînt înghesuiți în același loc, în baruri sau în cluburi? De ce sînt aceste interacțiuni atît de importante? Încerci să construiești un personaj din toate aceste lumi diferite. Apoi îl pui în aceeași cameră cu un alt personaj, care vine din altă lume, și vezi cum interacționează, vezi ce se construiește între ei. Se vorbește acum despre o societate a informației, despre construirea limbajului, dar se construiește de asemenea cultura, propriii noștri tropi. Oamenii beau cîteva pahare și încep să vorbească o grămadă de tîmpenii. Dar ei nu se prostesc, ci construiesc un fel de cultură colectivă, o viziune comună asupra societății, care îi ajută.
Ca un fel de conștiință colectivă?
Da, un fenomen de grup, care îi leagă. Pentru mine, așa se formează cultura. Nu e vorba despre un scriitor pompos, care spune că adaugă prin cărțile sale lucruri culturii. Cultura e deja acolo. Eu am încercat să găsesc sursele sale. Și fac asta prin intermediul personajelor, prin ceea ce fac oamenii, prin intermediul experiențelor lor, prin relațiile lor de dragoste.
Ce legătură există între consumerism și consumul de droguri în romanele tale?
Nu îmi place cuvîntul dependență, dar cred că am ajuns la un mod obsesiv-compulsiv de a consuma în tot ceea ce facem. Am ajuns să credem în ideea că a consuma mai mult din orice ne ajută. Dacă vrem să avem o viață mai socială, consumăm mai multe droguri. Dacă vrem să fim mai bine îmbrăcați și să trăim mai bine, ne cumpărăm ceasuri mai scumpe și case mai mari. Deci trăim cu ideea asta, că a avea mai mult e mai bine. Aproape că nu ai voie să te oprești din consumat deoarece contracarăm un exces cu un alt exces.
De ce ai spus că industria editorială e mai conservatoare azi?
Fiindcă există 2-3 oameni în zona editorială londoneză care să își asume riscuri cu autori interesanți. Ceilalți se uită la cum se mișcă piața, cum este ficțiunea de gen. Cei mai buni scriitori au ajuns să scrie cărți de gen, deoarece nimeni nu mai poate trăi din ficțiunea literară. Iar cei care nu pot fi încadrați într-o categorie distinctă a pieței, cum sînt cei care scriu literatură bună, care nu pot fi puși într-un sertar, sînt dați la o parte, fiindcă totul e dirijat de vînzarea cărților. Apar cărțile vîndute în supermaketuri. Cei mai buni scriitori ajung acum să scrie pentru televiziune. Așa mai poți fi romancier în ziua de azi.
Cum a fost experiența ta cu televiziunea?
Am lucrat cu HBO, acum lucrez cu Netflix, dar e un mediu foarte competitiv, se ajunge greu în asemenea scenarii, dar pare că mediul se deschide, devine divers, ai șansa să lucrezi în moduri în care, în chip tradițional, nu era posibil în vechiul stil de a face TV.
Și cît de multă libertate de creație ai?
Ca romancier, cea mai mare problemă cînd începi să scrii pentru TV sau film e că erai obișnuit să faci totul singur, iar acestea sînt industrii colaborative. Trebuie să te obișnuiești psihologic cu ideea că nu e show-ul tău, ci ești unul dintre cei care produc acest lucru. Am înțeles acum că fac parte dintr-o echipă. La un roman e mult mai simplu, ești doar tu cu editorul. La Tv și la film trebuie să te gîndești serios la public.
Ce i-ai spune unui părinte care e indignat de una dintre cărțile tale?
I-aș spune că nu ai cum să le impui copiilor nimic. Nu trebuie să îți faci griji pentru ceea ce citesc copiii, fiindcă e mult mai ușor în ziua de azi pentru copii să vadă lucruri rele. Pot intra pe net și pot vedea clipuri cu oameni torturați și împușcați. Să încerci să-i împiedici pe oameni să citească o carte e un lucru periculos. Orice carte șocantă e filtrată prin intermediul propriei imaginații. Ai ocazia de a te opri, de a lăsa cartea din mînă și de a te gîndi la ceea ce ai citit, pentru a reconstrui cu propria minte. Dacă ești bombardat cu imagini, nu ai acea libertate. Le-aș spune: nu vă faceți griji pentru cărți! Copiii ar trebui să citească mai mult, să aibă ocazia ca abilitățile lor de imaginare să se dezvolte.
Interviu realizat de Cezar GHEORGHE