Porţi deschise la Facultatea de Litere

Poarta este elementul care delimitează fără echivoc lumile. Ea desparte şi uneşte simultan, putînd fie să izoleze, fie să invite la întîlnire, la dialog. Ceea ce se petrece dincolo de o poartă închisă ţine de sfera privatului, a intimităţii, a retragerii sau a recluziunii. Ceea ce rămîne dincoace de o uşă zăvorîtă se înscrie în teritoriile refuzului, ale abandonului sau ale exilului. Entitate cu dublu chip, ca un Ianus bifrons, poarta este o figură a limitei, dar şi a trecerii. Ea stîrneşte teamă şi curiozitate, invită deopotrivă la aşteptare (a zăbovi în preajma unei uşi e o modalitate de a te pregăti pentru întîlnirea cu ceea ce se află dincolo de ea) şi la călătorie (dincolo de primul prag trecut, de primul portic depăşit, urmează mereu un altul). Obstacol sau element de apărare (roluri interşanjabile, în funcţie de context), poarta şi-a împrumutat uneori contururile arhitecturale unor realităţi mult mai diafane. Frontispiciul a pătruns în cărţi şi în reviste, devenind o zonă a începutului, care situează povestea într-o ramă şi configurează un anumit orizont de aşteptare în mintea cititorilor.

Există numere care însoţesc şi marchează porţile pentru a le aşeza într-o succesiune firească pe o hartă; există gardieni, paznici, vameşi, portari, care veghează asupra intrărilor şi ieşirilor reale sau simbolice; nu lipsesc, din diversele mitologii şi credinţe, figurile supranaturale, divinităţile pragului sau ale frontierei. La toate acestea se adaugă secvenţele ritualice, căci pragul este elementul-cheie al riturilor de trecere. Accesul la un nou statut al fiinţei – existenţial (trecerea de la adolescenţă la maturitate), marital, profesional (intrarea într-o breaslă sau meserie, transgresarea statutului de ucenic pentru a cuceri identitatea de meşter), religios (primirea harului preoţesc, intrarea în cinul monahal) sau politic (învestitura într-o anumită funcţie) – presupune, în termenii lui B. Malinowski, o formă de tranziţie socială, dublată de o metamorfoză spirituală. Cel care trece pragul nu mai este acelaşi cu cel de dinainte de prag. El a fost supus la diverse probe (atît fizice, cît şi psihice) pentru a fi validat pe o altă treaptă a fiinţei sau a vieţii sociale.

Trepte şi praguri

Într-o lucrare consacrată teoriei legăturilor ritualice, Pascal Lardellier sublinia ideea erodării noţiunii de rit, din pricina unor tendinţe diametral opuse, specifice perioadei contemporane: pe de o parte, obişnuinţa clasică de a restrînge ritul la domeniul sacrului, pe de altă parte, situarea tuturor comportamentelor rutiniere sub pălăria, cu boruri mult prea largi, a ritului. Ţinînd cont de aceste oglinzi deformatoare care îngustează sau măresc fenomenul, ne vom întreba dacă momentele de prag dintre diversele etape ale procesului educaţional (de la grădiniţă la şcoală, de la gimnaziu la liceu, de la colegiu la facultate) pot fi încadrate în categoria riturilor de trecere. Dat fiind că structura lor urmează tiparul clasic al fenomenului, cu respectarea schemei tripartite – separare, tranziţie, agregare –, iar neofitul îmbracă, de fiecare dată, o altă identitate (şcolar, licean, student), răspunsul este afirmativ.

În trecutul nu foarte îndepărtat, chiar unele dintre examenele din sistemul de învăţămînt românesc evocau, prin sonoritatea denumirii, ideea trecerii, a pragului care trebuia (de)păşit: treapta întîi, treapta a doua. Astăzi, multe dintre examene tind să dispară, selecţia nu mai e la fel de severă ca odinioară, iar surmontarea pragului pare a nu mai declanşa aceleaşi valuri de emoţii. Liceenii merg din prag în prag (a se citi din facultate în facultate), încercînd să găsească soluţii convenabile pentru a pătrunde în lumea universitară pe uşa din faţă. Înainte de a testa dificultatea transgresării liniei de demarcaţie dintre statutul de licean şi cel de student, ei caută căi de acces către realitatea din spatele platformelor online sau al zidurilor instituţiilor. O astfel de fereastră se deschide dinspre interior către afară, în contextele în care facultăţile îşi prezintă oferta educaţională într‑un eveniment sugestiv denumit Zilele Porţilor Deschise. Teoretic, porţile facultăţilor sînt întotdeauna deschise, întrucît oricine poate asista astăzi la un curs, indiferent dacă este sau nu înmatriculat la respectivul program de studii.

„Numele mari se formează cu Litere!“

Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti a organizat, în perioada 18-20 aprilie 2016, Zilele Porţilor Deschise, invitîndu-i pe liceeni să audieze prelegeri, să viziteze sala de lectură a bibliotecii şi să dialogheze cu profesorii, studenţii şi masteranzii care şi-au asumat rolul de gazde. Cele şase programe de studii care scot locuri la concurs pentru anul universitar 2016-2017 şi-au prezentat oferta, conţinuturile şi posibilele debuşee profesionale în cadrul unor standuri personalizate, amenajate de studenţii respectivelor specializări, în ton cu profilul programului lor. O minibibliotecă în care au fost aranjate lucrări recent publicate de profesorii departamentelor de Studii literare şi Lingvistică, un panou cu reclame din spaţiul autohton şi european, gîndit jucăuş de minţile creative ale tinerilor de la Comunicare şi Relaţii publice, un altul cu fotografii din cercetările de teren ale studenţilor de la Etnologie – acestea au fost cîteva dintre elementele care au captat atenţia vizitatorilor încă de la intrarea în Holul de marmură al facultăţii.

Cursurile deschise s-au bucurat de un real succes, liceenii aşezîndu-se timid în bănci, la începutul orelor, şi sfîrşind prin a le adresa un şuvoi de întrebări profesorilor şi a le solicita autografe pe volumele cu care veniseră pregătiţi. Cursul de Literatură română susţinut de scriitorul Mircea Cărtărescu a găzduit o adevărată sesiune de autografe, recompunînd secvenţele finale din atmosfera unei lansări de carte.

Două conferinţe au adăugat o nuanţă de eleganţă şi distincţie intelectuală întregului eveniment. Jurnalistul Cătălin Ştefănescu, producătorul şi prezentatorul emisiunii Garantat 100%, a propus spre dezbatere tema „Made in România. Despre noi, altfel“, invitînd la un dialog în jurul acelor elemente care constituie diferenţa specifică a felului de a fi (şi de a se situa printre alte etnii şi culturi) al românilor. Întrebarea din titlul cărţii semnate de istoricul Lucian Boia, De ce este România altfel?, a căpătat o suită de răspunsuri şi comentarii interesante, ivite în schimbul de replici dintre Cătălin Ştefănescu şi publicul tînăr prezent în Sala de Consiliu a facultăţii.

O nouă conferinţă din seria Valorile noastre, inaugurată în 2013, în contextul în care Facultatea de Litere sărbătorea 150 de ani de la înfiinţare, a avut loc miercuri, 20 aprilie 2016, în Amfiteatrul Bălcescu. De data aceasta, invitatul profesorului Eugen Negrici (moderatorul conferinţelor) a fost Mihai Zamfir, scriitor, istoric şi critic literar, traducător, diplomat (ambasador al României în Portugalia şi în Brazilia), profesor îndrăgit al multor generaţii de studenţi. Discuţia plină de rafinament şi savoare i-a purtat pe audienţi în universul cărţilor scrise şi traduse de Mihai Zamfir, dar şi al călătoriilor şi întîlnirilor memorabile de care a avut parte în timpul misiunilor diplomatice.

Sub cupola de cristal a ideii că „numele mari se formează cu Litere!“ – căci în cei peste 150 de ani de existenţă instituţia a numărat printre studenţii şi profesorii ei figuri notabile ale culturii române –, liceenii au descoperit atmosfera specifică vieţii de student într-o facultate umanistă, care îmbină rigoarea şi acribia de benedictin cu dimensiunea ludică şi plină de poezie a unei existenţe boeme. Prezenţa şi interesul lor faţă de tot ceea ce înseamnă lumea universitară i-a determinat şi pe actualii studenţi să privească mai atent înspre ceea ce au deja, amintind de ideea lui R.M. Rilke referitoare la felul în care se schimbă o casă în care a intrat un oaspete. Ochiul străinului oglindeşte diferit realitatea din interior, ce tinde să devină opacă pentru cel care o priveşte (fără să o mai vadă) zi de zi.

Am stat de vorbă cu unii dintre liceenii care ne-au trecut pragul, pe alţii i-am urmărit în timpul conferinţelor sau în dialogurile purtate cu studenţii responsabili de standurile de prezentare ale diverselor programe de studii. La despărţire, mi-a răsărit în minte întrebarea formulată de Gaston Bachelard în Poetica spaţiului: „Dar oare este aceeaşi fiinţă cel care deschide o uşă şi cel care o închide?“. Chiar dacă liceenii nu s-au convertit miraculos în studenţi în urma acestor vizite de prospectare, întîlnirea trebuie să fi lăsat urme. Pînă la sesiunea de admitere din luna iulie, răstimpul acestor zile suspendate între tărîmurile existenţei de licean şi cele ale vieţii de student îmbracă veşmîntul unei acolade. Nu întîmplător am ales acest cuvînt, a cărui etimologie evocă vizual ideea de îmbrăţişare. În ceremonialul medieval de învestitură a cavalerilor, termenul desemna momentul îmbrăţişării de către senior a viitorului cavaler şi atingerea umerilor acestuia cu latul sabiei. Umbra unui rit de trecere de odinioară vine să îmbrăţişeze silueta unui rit al lumii moderne.

Într-un univers marcat de fascinaţia călătoriilor, care tinde să ridice formele de nomadism la rang de filozofie de viaţă, popasul, zăbava, meditaţia au rostul lor. Înainte de a porni la drum, călătorii ruşi nu uită să se aşeze cîteva momente împreună, ca pentru a păcăli destinul (Gilbert Durand) şi a păstra deschisă calea de întoarcere. Liceenii au zăbovit alături de profesorii şi studenţii de la Literele bucureştene timp de trei zile. Cunosc acum drumul, şi-au obişnuit privirea cu realităţile de dincolo de poartă, au adunat în de­sagă informaţiile necesare pentru a putea trece pragul. Alegerea le aparţine integral, pînă la regăsire porţile facultăţii se întorc, cuminţi, în aşteptarea silenţioasă (şi totuşi plină de istorii) care le caracterizează.