„Pot să fotografiez nu doar instinctiv și afectiv, ci şi gîndit și intenționat“

Horațiu Șovăială (născut în 1987) a studiat în perioada 2009-2015, la Universitatea Națio­nală de Arte, Departamentul Foto-Video. S‑a născut în Brașov, locuiește și lucrează în București. Galeria Mobius a vernisat Calea București, prima expoziție personală a artistului fotograf Horațiu Șovăială, cu această ocazie fiind lansată și cartea cu același nume.

 

Fotografiile pe care le-ai realizat în anii de facultate se caracterizează prin antiteza alb-negru/color. În ce mod te-a ajutat această perioadă de experimentare în crearea unei estetici proprii?

Am început să fotografiez folosind film alb‑negru, pe la sfîrșitul primului an de facultate, din motive pur tehnice. Începusem inițial pe film color, dar avînd resurse limitate la vremea respectivă, eram dezamăgit de calitatea imaginii în afara condițiilor optime de lumină. Practic, atunci cînd se strica vremea, culorile peliculei pe care mi-o cumpăram se pierdeau sau deveneau nefolosibile. Ca urmare, o jumătate de an foloseam film alb-negru, din motive obiective, fără vreo intenție conceptuală. Păstrînd obiceiul acesta, de-a lungul studiilor, mi-am conturat două stiluri de a lucra, separate unul de celălalt. În facultate, eram foarte interesat, pe de-o parte de curentul fotografilor care au pionierat folosirea fotografiei color în artă în America în anii ‘70, William Eggleston și Stephen Shore mai ales, și pe de altă parte, de fotografii curentului „Provoke“ din Japonia, Daido Moryiama, Nobuyoshi Araki, Eikoh Hosoe, Shomei Tomatsu, Masahisa Fukase. În timpul facultății îmi alternam practica fotografică în funcție de anotimpuri, sub influența acestor două mișcări artistice, cea americană post „New Topographics“ și cea japoneză post‑răz­boi. Aproape de momentul absolvirii, începusem să observ cum involuntar, prin exercițiu, îmi conturam două estetici diferite, una descriptivă, cu compoziții structurate atent, în color, și una figurativă și cîteodată abstractă, în alb-negru. Încă nu eram conștient de posibilitatea unui limbaj propriu, dar eram conștient că există un click mental atunci cînd schimb mediul de captură. Practic, eram atent la lucruri diferite cînd schimbam filmul.

După facultate, ca mulți absolvenți ai Departamentului Foto-Video, te-ai îndreptat către publicitate. Cum a modificat a­ceastă etapă parcursul tău artistic?

Am ajuns repede într-un studio renumit de fotografie publicitară. Mitul tînărului publicitar l-am găsit fals destul de repede, dar am mers cu valul, ușor sedus la început, apoi doar iner­țial, pînă la epuizare. Aveam o rutină destul de nebună, lucram cîte 10-12-14 ore pe zi, după care, cumva din impresia că ratez prea mult muncind, ieșeam în oraș după serviciu, ca un pasager în night-life-ul bucureștean. Ajungeam dimineața la studio, unde aveam nevoie de întuneric pentru a putea lucra, și ieșeam de acolo seara sau noaptea; practic, vedeam lumina zilei doar în weekend. Ocazional mergeam la Brașov. În tot timpul ăsta, îmi păstrasem ideile sau intențiile de proiecte artistice, ca o continuare a studiilor, pentru timpul meu liber, pe care, după ceva vreme, mi-am dat seama că nu îl am. La cîteva luni după ce mi-am dat seama că nu dispun de timp liber și că nu o să îmi pot aplica sau continua studiile decît în concedii, am început să port tot timpul la mine o cameră foto mică. Dat fiind că nu prea vedeam lumina zilei des, am tras mult alb-negru. În perioada asta, 2009-2013, am fotografiat reacționar, afectiv, în momente de „stop&stare“ sau de respiro, într-un soi de hiperluciditate, momente care veneau constant, dar rar, piperate într-o trăire destul de haotică și intensă a vieții. Pe de-o parte, îmi doream să fiu un bun profesionist și aveam mari ambiții la serviciu, să fiu mai bun, să avansez, să primesc recunoștin­ța semenilor, colegilor, pe de altă parte, îmi construisem o „persoană“ în viața de noapte. Asociam adesea conținutul imaginilor mele cu compoziții de ale lui Tim Hecker.

Prima jumătate a cărții reflectă vuietul acestei perioade?

Da, trăind în felul ăsta, am ajuns în doi ani și jumătate să judec lucrurile mai dur și în același timp eram din ce în ce mai obosit. La final am clacat, ajunsesem oricum la „tavanul“ scării ierarhice la locul de muncă și în același timp devenisem destul de steril emoțional, după toate nopțile pierdute aiurea. Mi-am dat demisia atît de bucuros, ca și cum ieșeam de la pîrnaie și îmi făcusem un plan să îmi resetez viața și să plec din țară. În tot timpul ăsta, în anii ăia, de fiecare dată cînd luam filmele de la developat, uitîndu-mă la ele, reflectam într-un studiu de sine la lucrurile care apăreau în imagini. Ieșeau adesea la iveală lucruri pe care nu intenționam să le scot la suprafață, dar care purtau tot felul de sensuri.

În 2013, ai plecat în Zürich (Elveția), spre deosebire de mulți români plecați în străinătate, ai avut cu tine ceva foarte important, un întreg jurnal vizual. În această perioadă, cum te-ai raportat la arhiva personală?

Înainte să cunosc mai bine oamenii de‑acolo, continuam să mă uit foarte atent la arhiva mea de imagini, pe care o structurasem foarte bine cronologic înainte să plec. Am făcut asta în fiecare seară, timp de o lună, cred. Era, evident, și din nostalgie, dar și din dorința de a duce mai departe imaginile și experiența de dinainte de mutare. Mă uitam în primul rînd la  evoluţia felului în care fotografiam, de cînd terminasem facultatea pînă în momentul acela, și în același timp mă uitam la influența stilului de viață pe care îl aveam, în comparație cu noua mea rutină liniștită și total deconectată din Elveția. Mi-am dat seama că în acei trei ani premergători mutării îmi construisem un univers vizual propriu, în care se întîmplau toate lucrurile din viața mea, într-un ton grav, dramatic, alb-negru. Fiind acum într-un bloc la marginea pădurii, în Zürich, mă întrebam ce se întîmplase cu toate momentele pe care nu le-am fotografiat, și la relația memorie-fotografie și la influen­ța stării pe care mi-o dădeau imaginile din arhiva mea, în relație cu ce țineam sau nu țineam eu minte că se întîmplase. Unele lucruri nici nu mai știam cînd le fotografiasem, chiar dacă erau datate și sortate cronologic, iar în contrast, unele fotografii le asociam direct cu niște momente foarte specifice din anii trecuți, deși nu mă gîndeam la cum arată momentul exact de dinainte sau de după, sau la o alternativă vizuală a rememorării respective. Începusem să mă îndoiesc practic de veridicitatea imaginilor mele de jurnal și mă gîndeam că ar fi putut arăta în multe alte feluri, dar din contextul meu economic, social și emoțional se crease acest univers conţinut doar în interpretarea mea a realității. În momentul acela mi-am dat seama că pot avea un limbaj vizual propriu și că mă pot folosi de el, că pot să fotografiez nu doar instinctiv și afectiv, ci și gîndit și intenționat, că imaginea poate fi creată nu doar dintr-o interpretare afectivă sau senzorială a realității, ci și din rațiune, că poate fi un produs al creierului. Restul anului 2013 nu am mai fotografiat, am lucrat la stabilirea unuei baze solide în Zürich, job și apartament. Am continuat să îmi studiez arhiva și să mă gîndesc să lucrez în același stil vizual, dar de data asta intenționat, nu ca un spectator sau ca pasager în propria trăire.

În fotografiile realizate în perioada de alternanță Zürich-București de unde se naște diversitatea temelor și a tehnicilor de reprezentare? 

M-am întors prima oară în vizită în București, la aproape un an după ce plecasem. Avusesem un șoc cultural după ce deja eram bine adaptat la societatea elvețiană. Venisem foarte dornic să încep să fotografiez din nou și să văd ce pot face după ce îmi clătisem mintea în Zürich. Mi-a plăcut enorm de mult să mă întorc. Era euforic să fiu liber de nevoia unui job în București și să îl pot trăi chiar și episodic, cîteva săptămîni din cînd în cînd, fără nici un fel de responsabilitate. Am început să fotografiez din nou, mult, și foarte țintit. În 2014 cred că am venit de 10 sau 12 ori în țară. Și bineînțeles, chiar dacă porneam de la intenții clare, din cînd în cînd tot apăreau pe negative imagini desprinse direct din viață. Am călătorit mult și prin Europa, în 2014 și 2015, și începeam să mă uit și la alte medii și tehnici de reprezentare. Fusesem puternic impresionat de colec­ția de pictură de la Muzeul Prado din Madrid, dar și de lucrări din colecții mai mici de artă modernă din Olanda și Italia, și începusem să fiu influențat de asta. Am început să lucrez din nou, în paralel, și în color, dar la scară mai mare, formal și în stiluri diferite. Spre sfîrșitul anului 2015, mi-am dat seama că îndeplineam stereotipul „căpșunarului“, locuiam și lucram în Occident, dar veneam la București pentru „a trăi“. Îmi structurasem niște portofolii și eram din ce în ce mai entuziasmat de fotografiile pe care le făceam în București. Încercasem să abordez cîteva teme și în Zürich, dar simțeam că nu se leagă, eram desincronizat cultural. Deși mă integrasem foarte bine, nu eram mul­țumit de rezultate și le-am abandonat.

Aşa cum plecarea în Zürich a reprezentat un nou început în plan profesional, întoarcerea definitivă în București a fost, şi ea, o renaștere în plan artistic?

În iarna 2015-2016, înainte de revelion, noaptea, într-un parc din București, m-am hotărît să mă întorc. Mi-am încheiat socotelile la Zürich și în aprilie 2016 m-am mutat înapoi, cu impresia că doar aici pot da ce e mai bun din mine. Pînă atunci continuasem să fotografiez în alb-negru, în stilul meu, adăugînd sute de imagini la arhiva mea deja mare. Uitîndu-mă la ce apărea în imagini, mi-am dat seama că, de la un moment dat, începusem să mă repet. Imaginile deveneau autoreferențiale și păreau că încep să se sprijine una pe cealaltă. În momentul acela, am realizat că tot ceea ce începusem în 2009 se termină și că, prin prisma experienței din Occident, ceea ce văzusem, învățasem, citisem, fotografia mea se ducea acum altundeva și nu mai avea cum să fie ca atunci cînd era o extensie a trăirii.

Calea București este prima lucrare în totalitate a ta, titlul este numele străzii unde  ai copilărit în Brașov și funcționează ca o metaforă a parcursului tău artistic. Cum a decurs întreg parcursul de organiza­re/structurare astfel încît la final, în momentul vizionării cărții, aceasta transmite mai mult o stare decît o poveste?

Am început atunci să mă gîndesc dacă și cum ar trebui să arate toată experiența asta și cum să o prezint ca o lucrare. Nu aveam cum să îmi arăt întreaga arhivă, nici dacă făceam o selecție riguroasă, sînt mii de imagini. M-am gîndit, evident, că o carte ar fi cel mai bun recipient, dar nu îmi doream să fac o carte super lungă. Îmi cumpărasem multe cărți de fotografie din diferite curente și culturi în anii trecuți și eram destul de conștient de compromisurile unui montaj narativ. Am început să fac selecții peste selecții, și am încercat mai multe montaje, pînă cînd mi-am dat seama că nu am să reușesc să povestesc niciodată în întregime tot și că oricum a încerca să îți spui povestea propriei experiențe de viaţă este un proces viciat de tot felul de interpretări prea subiective și mult ego. Am ales cîteva episoade din viața mea și le-am legat cu imagini complementare, ca niște semne de punctuație, pentru a forma un întreg. Am ales contrar convenției de asociere a unor ima­gini pe pagini consecutive pentru a crea un context, să le dispun full-spread, una cîte una, pentru ca, la sfîrșit, privitorul să nu rămînă neapărat cu cîteva imagini cheie, hit-uri cum ar fi, ci cu o stare dată de întreaga serie. Am ales să o descriu ca fiind „semiautobiografică“ pentru că imaginile nu sînt dispuse neapărat cronologic, ci ușor cronologic și, mai ales, pentru că, după momentul în care am realizat puterea intenției în imagine, unele situații au fost conduse către fotografiere.

Interviu realizat de Ștefania DOBRESCU