Ani în șir, criticul de artă, managerul cultural și omul de televiziune Ruxandra Garofeanu a ținut vie Galeria Dialog, pe care a pus-o pe picioare într-un generos spațiu oferit oamenilor de cultură de Primăria Sectorului 2 – păstorită preț de trei mandate de Neculai Onțanu, fost militar de carieră, devenit și om politic, dar cu o bună deschidere către cele culturalicești. Ne place sau nu, ăsta e adevărul.
Ani în șir, cum spuneam, Ruxandra Garofeanu a organizat la Galeria Dialog excelente expoziții ale unor importante nume ale artei românești. De ieri, de azi, din toată țara sau din diaspora. Multe, prestigioase înlăuntrul breslei – Wanda Sachelarie Vladimirescu, Mihai Cismaru, Ion și Ariana Nicodim, Cela Neamțu –, altele la fel de importante, dar mai puțin cunoscute (de exemplu, Dan Er. Grigorescu și Aurel Cojan, de la Paris). Ne aducem aminte cu emoție și de excepționala expoziție dedicată prietenului nostru Ion Dumitriu, unde am combătut la vernisaj alături de criticul de artă Pavel Șușară. Fum. Cenușă. Zaț. Galeria Dialog nu mai există. Spațiul însă a rămas. Și s-a redefinit.
În această toamnă, spațiul de la Primăria Sectorulul 2 a găzduit expoziția Culori în întuneric. A cui? A lui Ervant Nicogosian. Dacă o proiectată expoziție cu grafica lui Cik Damadian nu s-a realizat – dar am avut recent surpriza să găsesc o sumedenie de portrete realizate de acest grafician și caricaturist de primă mînă la Muzeul Literaturii Române (Damadian a schițat portretul mai multor scriitori români, dar l-a desenat și pe Tito cu barda în mînă în Scînteia de tristă amintire…) –, iată că sub alte auspicii are loc o expoziție ce găzduiește 50 de lucrări ale lui Ervant Nicogosian.
Care Ervant Nicogosian? Pictorul. Cum ieși dintre bornele ce definesc bantustanul cultural românesc, multe și importante nume ale culturii noastre devin ca și inexistente. Faptul că o pictoriță precum încă juna Alexandra Nechita, „Micuța Picasso“, devine cetățean de onoare al Bucureștilor și i se dedică ore în șir de promo la televiziunile autohtone, în timp ce maeștri ai artei românești sau scriitori de prestigiu se sting în anonimat – uneori cum au și trăit – spune ceva despre lumea întoarsă pe dos, în care și-a dus crucea și Ervant Nicogosian.
Pictorul Ervant Nicogosian s-a născut la Odessa, pe 6 decembrie 1928. Pe vremea aceea, faimosul port de la Marea Neagră aparținea României. Acolo s-a născut viitorul pictor, într-o familie de armeni. Patru copii, doi frați și două surori. Oraș multicultural unde, evident, se vorbeau numeroase limbi, pentru că trăiau aici ruși, ucraineni, români, evrei, greci, nemți, turci, tătari, chiar și francezi (deși nu mulți) – dar ce neam nu găseai în orașul cu toate felurile de locuitori, aristocrați, nobili și hoți, militari, prostituate și marinari, negustori, contrabandiști și haimanale, imortalizați de Isaac Babel în Povestiri din Odesa și Armata de cavalerie… Ervant Nicogosian, (sfîrșit de primăvară, la capăt de drum de artist. Cu o zi înainte realizease o nouă lucrare, prezentă și ea în recenta expoziție – exemplară pentru arta lui Ervant Nicogosian – pusă sub genericul Culori în întuneric.
Vernisajul expoziției de la Galeria 2ART, eveniment organizat și prezentat de Mimi Necula, sub egida Centrului Cultural „Mihai Eminescu“ al Primăriei Sectorului 2 (București), a avut loc în prezența și cu contribuția oratorică a criticului de artă Roxana Păsculescu, a fiicei artistului, dr. Gilda Mologhianu, și a celui care semnează aceste simple gînduri și impresii. Evenimentul vine în prelungirea altor expoziții postume, începînd cu cea deschisă la București și continuînd cu un periplu prin țară, la Bîrlad, Sinaia, Timișoara, Rîmnicu Vîlcea, ultima fiind cea de la Bistrița, mult mai bogată, cu un catalog excepțional. Toate au fost realizate prin osîrdia criticului de artă Oliv Mircea, devotat artiștilor și artei contemporane româneaști.
Expozițiile antume, puține, dar mai ales cele postume – care se tot adună – ale lui Ervant Nicogosian au revelat creația unui mare artist. Ervant Nicogosian. Povestea din Vis, catalogul-album al expoziției de la Bistrița, excelentă lucrare grafică, cu multe reproduceri care dau măsura reală a unui fabulos artist, realizează din frînturi de mărturii, din dialoguri și texte critice portretul unui om care a trăit prin și pentru arta sa. Repet: lui Oliv Mircea îi datorăm această mică bijuterie editorială (dar și documentară).
Un mare artist prin tot ceea ce a lăsat după el pictorul Ervant Nicogosian. Un mare artist, dincolo de armenitatea lui, dincolo de biografia sa, cu episoade terifiante sau (aparent) exotice. Opt ani petrecuți în Gulag la vîrsta adolescenței lasă urme adînci. Viața sa este aceea a unui artist veșnic răzvrătit și dornic să priceapă ce se întîmplă în jurul lui. Are viața vreun sens? Are arta vreo menire? Sau e o meserie ca oricare alta? Revoltă permanentă. Cine sînt eu și ce am de făcut? Mereu împotriva curentului, mereu împotriva lui însuși, împotriva netrebniciilor istoriei. „Am făcut pavoazări, am făcut de toate, nu aveam de ales“ – mărturisește artistul, cu durere, peste decenii. Poate aici își are originea nonfigurativul acestui artist, explozia de forme contorsionate și de culori aprinse, îngemănate într-un stil propriu, ce amintește de căutările expresioniștilor abstracți americani (precum Jackson Pollock, Willem de Kooning sau Frantz Kline) sau de zbuciumul din abstracționismul subiectiv al lui Arshile Gorky – conaționalul lui Nicogosian, ajuns în 1920 la New York, după ce a scăpat din măcelul din 1915. Mă gîndesc că o mare expoziție retrospectivă Arshile Gorky-Ervant Nicogosian deschisă la MoMA ar rupe gura tîrgului…
O analogie între arta lui Nicogosian și arta americană expresionistă și abstractă de acum cîteva decenii ar fi mult mai fructuoasă decît asocierile care s-au făcut cu căutările lui Ion Țuculescu. Bombănind la tot pasul despre ceva sau cineva, Nicogosian a mai și pictat. Pofta de a povesti s-a conjugat mereu cu cheful de a lucra. În orice condiții. Nu ceda. Nu a cedat pînă în ultima clipă. De la el am învățat cîteva înjurături rusești, tot încercînd să-l fac să povestească aventurile unei vieți, care încă nu s-au adunat într-o carte pe care o proiectaserăm împreună.
„Mama mea, născută la Rostov pe Don, deh, bejeniți, refugiați din Bulgaria aflată în Război Balcanic cu Imperiul Otoman – își amintea Nicogosian –, nu știa o boabă rusește. În schimb, bunica bea ceai – avea în casa ei un imens samovar – cu bucățica de zahăr pusă pe limbă“. Povești… Apoi Ervant Nicogosian avea destule motive – pe deplin întemeiate – să-i vorbească de rău pe colegii de breaslă din anii cei mai urîți de după plecarea din URSS și stabilirea în România, devenită și ea comunistă. Nu dau nume de colegi de breaslă care s-au comportat urît în anii ’50, dar nu se poate să nu pomenesc de pictorul Camil Ressu, profesorul și mentorul lui Ervant Nicogosian, care s-a dovedit un domn adevărat, într-o lume dominată de tovarăși. Detalii se pot desluși din textele adunate de Mircea Oliv în acest, repet, splendid catalog-album scos sub egida Galeriei Arcade-24 de la Bistrița și a Editurii Nosa Nostra, care merită toate gratulațiile noastre.
Ervant era dispus să ne reamintească, de exemplu, de un politruc dintr-unul din lagărele sovietice prin care trecuse – un om care s-a purtat omenește cu deținuții și a fost generos cînd alții erau cîinoși. Este vorba – lumea e mică! – de Mișa Oigenstein, tatăl celor care poartă azi numele de Oișteanu (unul, Andrei, distins istoric și antropolog la București; altul, Valéry, simpatic și exuberant poet suprarealist la New York)! Oamenii mai și mor, dar amintirea lor, bună sau rea, rămîne. Făcînd un bilanț al biografiei lui Ervant Nicogosian cu ce rămînem? Cu opera lui. Prezentată în aceste expoziții antume și postume, dintre care cea de la Simeza, din 2009, a fost, cred eu, momentul de glorie al artistului, cînd cele două săli de pe Bulevardul Magheru erau ticsite de artiști, colegi de breaslă adunați să omagieze munca unuia dintre ei.
Aproape că nu am spus nimic despre lucrările lui Ervant Nicogosian expuse la 2Art, în buza Oborului. Un autoportret de tinerețe – din 1954 –, pictat în cel mai clasic stil al figurativului realist-socialist, dar purtînd amprenta unei revolte ce stă să explodeze, și portretul unui domn în vîrstă (necunoscut) sînt dovada că omul nostru a parcurs toate etapele măiestriei. Picasso, întrebat ce părere are despre talentul unui artist nonfigurativ, răspunde sec: „Il pun să-mi deseneze o mînă!“. Figurativul, mai mult expresionist decît entuziast și mobilizator realist-socialist, îl anunță deja pe artistul matur de peste ani. Proces lăuntric de durată, de căutări, de combinații coloristice cu o paletă ce rămîne la aceleași opt culori ce vor defini perioada cu tema Gulagului. Porțile, în fond peisaje urbane, descoperite pe fereastra atelierului din Șelari, unde a fost coleg, vecin, prieten și frate de-o viață într-ale picturii cu maestrul Paul Gherasim, sînt cele ce deschid drumul viitoarelor pînze. Păcat că expoziția s-a închis deja, fără să fi apucat să o revăd.