Povestea unei lupte

Prietenii veneau în fiecare zi, Marthe, Paule, Yvonne și fiica ei, Anne Rives, prietenul meu Yves, dragul meu Emil Cioran, Dominique, Monique cea brunetă… Chiar în ziua operației, primisem o telegramă de la M. „Ține-te tare, sosesc…“ Anunțat de el, André Malraux mi-a scris, în trei rînduri, ceea ce un altul ar fi întins pe trei pagini: că e alături de mine, că-și dorește să-mi fie de ajutor. Gabriel Marcel mi-a trimis cărți, iar editorul meu, René Juillard, trandafiri și o grămadă de bani. Cecily mi-a adus struguri și o mică veioză – ca să pot citi noaptea –, iar R. dulciuri, altele în fiecare zi. Raymonde îl sunase; stătuse ore-n șir pe culoar în fața separeului meu, frizînd ridicolul, cu un buchet enorm în mînă. Refuzam, cu încăpățînare, să-l primesc. Cînd a intrat, emoționat și bîlbîindu-se, n-am putut decît să rîd de el. Odioasă, eram odioasă. Totuși, prezențele umane au avut efect. Numeroase, calde, eficiente, ridicau diguri împotriva obsesiilor care mă bîntuiau. Sartre spune undeva: „Iadul sînt ceilalți“. Pentru mine, ceilalți sînt Paradisul. Expoziție de flori și de fructe la mine-n separeu. Împărțeam totul cu salonul comun. 15 paturi. Tot atîtea drame tăcute. Îmi amintesc mai ales de o […]