Poveştile cailor nărăvaşi

A început ca şi cum un magician ar fi adunat în pălăria sa înaltă tot soiul de ciudăţenii, precum zîne, elfi, pitici, unicorni, vrăjitoare, centauri şi cai, numeroşi cai înaripaţi. Dar nu fu o pălărie, ci ditamai autocarul din care se revărsară ciudăţeniile amintite pe un tăpşan larg, deoarece acolo avea loc sărbătoarea Paştele Cailor! La această sărbătoare, se spun poveşti cu cai năzdrăvani chiar de către împricinaţi. Dar, aşa cum e normal, începutul îl face un băieţel care poartă un nume înfiorător de simplu, Doru, iar în braţe, un căluţ din plastic, nu tocmai întîmplător alcătuit din două bucăţi… Iar vorbele sale se vor auzi clar abia după ce, în mod cît se poate de firesc, cîinii din Giurgiu încetează să mai latre… Eroii poveştilor adunaţi pe tăpşan ascultă o poveste împletită din mai multe poveşti, iar ascultînd-o, „îşi amintesc cine sînt şi, renăscuţi din cuvintele poveştii ascultate, dau viaţă mai departe propriei lor poveşti…“. Iată, zic, ce frumoasă definiţie pentru roman oferită, candid, de Florin Bican. El este autorul volumului Şi v-am spus povestea aşa (Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi), Editura Arthur, 2014, care m-a incitat să scriu aceste rînduri. O simfonie înaripată Spre deosebire de […]