POVESTIRI DIN STRADA MICĂ. Despre Pavel

Uneori, povestitorii sînt înghiţiţi de propria poveste. E ca atunci cînd cîinii lacomi ai străzii îşi ling şi mănîncă propria vomă. Dar nu aş vrea să fiu aşa. Aş vrea să simţi povestea aşa cum simţi îmbrăţişările mele de departe. Ştiu. Totul sună straniu şi trist. Dar aşa e cînd pui laolaltă dragostea, suferinţa şi moartea. Hai să dau drumul. Să vomit tot. Mi se făcuse atunci foarte frică. Eram într-o remorcă de tablă adăugată unui tractor şi alergam cu gîndurile mele pe malul unui fluviu. Aveam un rucsac plin cu conserve, un sac de dormit şi un ceas deşteptător. În acea remorcă erau oameni, nu sfinţi. M-au întrebat daca nu dau ceva de băut. Nu aveam. Era o vară tîrzie şi apusă. Ei erau beţi, atît femei cît şi bărbaţi. Eu priveam undele fluviului, care se înşira pe partea stîngă, şi apusul din acea vară tîrzie şi mă gîndeam că trebuie să ajung acolo. Nu ştiu de ce. Nu mă întreba. Întrebările, în acest caz, nu îşi au sensul. Insula mă aştepta, precum misterul care pune laolaltă piesele unui destin; nu eu am cerut asta şi asta mi-a adus mie multă suferinţă – căci e greu să fii om […]