Prima operă a unui compozitor român pe un text de Tzara

Marea scenă a Operei clujene (da, da, desigur, dar și a Teatrului Națio­nal…) era scufundată-n beznă. În fosă, instrumentiștii și instrumentele lor încremeniseră ca într-un stop-cadru de film alb-negru, împreună cu dirijorul și pupitrul său. Bombănind cuvinte nedeslușite, își făcu apariția un scaun. Cu „trupul“ fosforescent, se mișcă puțintel, făcu o plecăciune, apoi ocupă un loc în întuneric. Urmară alte scaune chicotind, oftînd, ciondănindu-se, rîzînd, țo­păind, mirîndu-se, împingîndu-se… Cîte scaune, atîtea personaje. Normal că m-a dus gîndul, o clipă, la scaunele lui Ionescu. Apoi, pentru că mi-s un cult, mi-am amintit de cele douăsprezece scaune ale lui Ilf și Petrov. Cam tot atîtea se adunaseră și pe scenă. Iar după ce și-au ocupat locurile, tînărul dirijor Matei Pop a ridicat bagheta și… se făcu lumină! Apoi instrumentiștii au atacat partiturile. Am descoperit, cu încîntare, o mulțime de personaje bine conturate prin costume, gesturi, mimică. O divă, un preot, un militar, o tîrfă (cu respect…), o fetiță (inocentă), o țigancă, o gravidă, un polițist… Ingenioasă (și surprinzătoare!) ideea de a „gîndi“ personaje distincte, concrete, și mici acțiuni (întîmplări) care se adună ca într-un puzzle al vieții cotidiene, pe textul lui Tristan Tzara. Un text aparent construit pe jocuri de cuvinte alese […]