Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Profesorul – cărăuş de sacoşe
- 11-06-2010
- Nr. 528
-
Cristina GOGÂŢĂ
- OPINII
- 8 Comentarii
Duminică priveam furtuna atît de mediatizată, cînd am văzut trecînd pe stradă o femeie care ducea nişte sacoşe grele. Femeia nu avea umbrelă şi îşi ţinea capul plecat, atentă la drum, dar evident că a intrat cu piciorul pînă la gleznă într-o baltă. La vreo doi paşi în spate, un bărbat păşea voios, fără sacoşe, cu o umbrelă de toată frumuseţea. Cînd să o compătimesc pe sărmana femeie că nu are şi ea o umbrelă, observ că cei doi vorbesc, deci se cunosc… evident, un cuplu, în care, iată, femeia duce sacoşele prin ploaie, iar bărbatul merge ţanţoş cu umbrela… la doi paşi în spate. Revoltată pe bărbatul care ar fi trebuit să-i care sacoşele, ajung în final la concluzia că, în fond, femeia e vinovată pentru că se complace în această ipostază. Luni dimineaţa, povestindu-i unei prietene în autobuz întîmplarea, sosesc la grupul şcolar unde m-am titularizat, după cinci ani de eforturi asidue, la vreo 60 km de oraşul meu de domiciliu – nu din ratare sau din mediocritate, ci pentru că nu există posturi, exact ca acum vreo cîteva zeci de ani – ca să aflu cu stupoare că la noi nu se face grevă – aceea […]
Am înțeles punctul dvs. de vedere, domnule Floarea, dar cred că este imposibil să separăm învățămîntul de imixtiunea factorilor sociali. Din punct de vedere legal, sîntem prestatori de servicii, oricît de mult ne-ar oripila acest lucru. Apoi, trebuie să recunoaștem că paradigmele s-au schimbat, că elevii sînt altfel, mai singuri și mai sălbatici ca noi, familiile mai disfuncționale, ceea ce face ca profesorul să fie mai mult decît un prestator de servicii, dacă el consideră că deține o profesie. Tocmai de aceea mă amărăște halul în care am ajuns să fim și să fim percepuți noi, profesorii. Și vina este în primul rînd a noastră, că nu știm să ne alegem lideri de sindicat care să ne reprezinte principiile, iar nu interesele de moment, că nu știm sau nu vrem sau nu avem autoritatea necesară de a schimba acest sistem anchilozat în care intră din ce în ce mai mulți incompetenți și inconștienți numai pentru a le merge cartea de muncă și pentru a avea un trai liniștit. Culmea e că ei chiar au parte de așa ceva! Nu știu în ce măsură cuvîntul apostol mi se potrivește, dar sigur m-a făcut să zîmbesc mai încrezător. Și eu sînt de acord cu Ionuț, cred că e nevoie de formatori de opinie în adevăratul sens al cuvîntului, de voci care să trezească la realitate toate categoriile socio-profesionale implicate, iar primii care ar trebui să luptăm pentru acest lucru sîntem noi.
Ma despart, mai mult ca sigur, multi ani de varsta d-nei Gogata, ca si faptul ca, spre deosebire de domnia sa, mi-am incheiat cam de multisor experienta la catedra. Aceasta nu ma impiedica sa salut cu toata admiratia crezul pe care-l afirma si realizarile cu care se mandreste si sa vad in tipul social pe care-l prefigureaza acel ,,apostol\” de care are atata nevoie populatia scolara a acestei tari. Sa lasam deci de-o parte scepticismul si inertiile noastre, stimate domnule Floarea, si s-o incurajam., sa nu-i frangem aripile in prejudecati rutiniere si suspiciuni neitemeiate. Personal, ii doresc d-nei C.Cogata perseverenta si mult curaj.
P.S. Domnule profesor M.F.: expresia ,,deontologie profesionala\” reprezinta o tautologie crasa. Va rog evitati-o. Este suficient sa spuneti/scrieti doar deontologie pentru a desemna exact acel domeniu al eticii care vizeaza principiile si normele morale profesionale.
Vă mulţumesc pentru precizări!
Vreau însă a veni în întîmpinarea mărturisirii dv.: eu n-am tras o concluzie în rîndurile anterioare despre prestaţia profesională a cuiva, ci, folosind o formulare retorică, doar v-am provocat la dialog. Pot adăuga doar că, lucrînd într-un liceu bucureştean de cartier unde performanţele ar trebui să fie inexistente, mă încăpăţînez să-mi apăr principiile, în pofida tendinţelor (sprijinite masiv din Occident!) de transformare a învăţămîntului românesc într-o activitate echivalentă prestărilor de servicii către populaţie… Refuz imixtiunea politicului şi a socialului (sindicatului) în pedagogie, mai ales fiindcă am suferit cumplit, odinioară, din pricina planurilor de colectare a dopurilor de plută, a sticlelor şi borcanelor, a hîrtiei etc.
Domnule Mihai Floarea, vă mulțumesc pentru clarificarea legată de termenii „meserie” și „profesie”, vă asigur că de acum înainte îi voi folosi corect. Chiar dacă am folosit primul termen, consider că am pus suflet în tot ce am făcut. Nu știu dacă asta implică vocația, în accepțiunea dvs. Eu doar merg cu drag poate că nu la școală, dar la clasă în mod sigur. Nu mă pot lăuda cu rezultatele dumneavoastră, dar sînt foarte mîndră că am reușit să îi alfabetizez pe copiii mei în anul acesta, că am lucrat cu elevi cu dizabilități, pe care i-am învățat să despartă cuvinte în silabe și să scrie texte de cinci rînduri, în care să pună și vocalele sau finalul cuvintelor sau că am creat o mică trupă de teatru. Dacă nu aș fi crezut în ceea ce fac, mi-aș fi dat demisia și aș fi devenit și eu merchendiser sau agent de asigurări, nu aș fi îndurat frigul și umilințele portarului etc. Pe mine m-a deranjat că în data de 31 nu am fost în stare să arătăm, măcar formal, că avem un punct de vedere ca instituție și ne-am plecat capul. Nu aș fi fost de acord cu greva generală, dar e penibil că nici pentru o zi nu ne-am afirmat demnitatea. Asta însemna pentru mine greva generală. Din păcate, nu cred că vă pot deconstrui impresia că aș căuta în învățămînt doar o leafă bună sau că aș fi fascinată de demagogia sindicatelor… dar vă pot mărturisi că m-a întristat concluzia la care ați ajuns.
Ridicaţi o problemă, dar simplificaţi răspunsul, eludînd deontologia profesională (à propos: dv. puteţi considera că aveţi o „meserie” – e treaba dv.; eu socotesc însă a deţine o PROFESIE. Or, în numele acesteia scriu cele ce urmează). Opinia mea a fost, după zilele de grevă din 31 mai şi 1 iunie la care am participat din solidaritate, că sînt manipulat grosolan atît politic (precizez că nu sînt membru al niciunui partid), cît şi sindical. Despre interesele politice divergente ce se dispută cu furie crescîndă şi la data cînd scriu acest comentariu n-are rost să discut: e o jalnică demagogie de ambele părţi, căreia îi mai cad pradă numai naivii gură-cască ori înfierbîntaţii dependenţi de setea de putere. Despre argumentele sindicale repuse în circulaţie cu acest prilej trebuie însă a afirma că ele suferă de un viciu fundamental: ignoră nu numai interesele elevilor şi ale familiilor acestora, ci şi obligaţiile profesionale care transcend conjuncturalul.
De mai multe ori am făcut referire, în articolele mele, la o afirmaţie a jurnalistului de geniu care a fost Mihai Eminescu referitoare la trei statute sociale comparabile: al „dascălului”, al „doftorului” şi al „popii”. Dacă aceste profesii fundamentale s-ar îndeplini onest şi cu vocaţie (acesta din urmă este „ingredientul” care separă, pe lîngă pregătirea superioară, meseriile de profesii, d-nă/d-ră Cristina Gogâţă!), societatea „ar merge de sine” – scria M. Eminescu; adică – îmi permit să actualizez – ar funcţiona de la sine, fără nevoia dirijismului, a „implementării” nu ştiu căror măsuri ori „indicăţii” venite de sus. Profesorii, medicii şi preoţii autentici ştiu foarte bine ce au de făcut, fiindcă lucrează şi cu sufletele oamenilor (din economie de spaţiu şi de energie, exclud din această discuţie impostorii). Indiferent de regimul politic, de culoarea pielii oamenilor ori de plata acordată, la un moment dat, măcar indivizii acestor trei clase de profesionişti ar fi bine să se situeze într-o permanentă competiţie cu sine, dacă nu vor să se deprofesionalizeze, căzînd în ratare.
Sigur că protestele sindicale îşi au raţiunea lor: profesorii, medicii şi preoţii au cele mai mici salarii dintre bugetari. Dar grevele în aceste trei domenii au o doză de iresponsabilitate pe care eu unul nu pot să mi-o asum fără a pierde din respectul de sine pe care-l am acum. Ce-ar fi, de pildă, ca un medic să lase pradă chinurilor morţii un pacient sub motivul că el face grevă? Dar ca, în zi de sărbătoare, preotul să refuze să intre în altar, sub acelaşi motiv… lumesc?…
Eu, stimată colegă, am fost dăruit de Dumnezeu, ca diriginte, cu o clasă a XII-a care a avut cele mai bune prestaţii la probele „digitale” şi lingvistice din liceul meu; care a dat anul acesta pe şeful promoţiei din unitatea unde profesez; care a avut cel mai mic număr total de absenţe din tot liceul; care a avut o contribuţie decisivă la apariţia, timp de trei ani şi jumătate, a revistei liceului… Îmi place să cred că le-am insuflat cîtorva dintre ei – dacă nu pasiunea pentru literatura română, cum mi-aş fi dorit, ca specialist în domeniu – măcar capacitatea de a cîntări cu propriile minţi realităţile şi de a acţiona în consecinţă. Iubindu-i şi respectîndu-i pe aceşti elevi (ca şi pe toţi ceilalţi elevii ai mei, de altfel), nu puteam să le blochez/amîn, de dragul „ambîţului” sindical-politicianist trecător al unora, drumul către finalizarea studiilor liceale.
Ş-apoi, vorba jurnalistului Romulus Cristea: „Salariile bugetare costă 45 milioane euro pe zi. În cazul în care toţi angajaţii de la stat ar intra în grevă, pierderile nu ar depăşi 30 milioane euro pe zi. Practic, pentru fiecare doi euro neîncasaţi, statul economiseşte trei euro“ (v. Cât câştigă statul din grevă, „România liberă“ din 31 Mai 2010). Deci însuşi statul acesta comunisto-mafiot pe care-l alimentăm de peste douăzeci de ani prin pasivitatea ori prin neputinţa noastră, prin naivitatea ori prin lehamitea noastră ar fi avut de cîştigat de pe urma grevei cu pricina!
Sigur că aş mai putea adăuga aici şi cîteva fraze despre postura creştin-ortodoxă în care mă aflu (a nu se considera că modelul de viaţă al creştinilor, Iisus Hristos, e depăşit!), care merge mînă-n mînă cu pedagogia vie, ce implică un anumit cuantum de jertfelnicie… Mă opresc însă cu jenă: Nu cumva dv. aşteptaţi de la stat doar o leafă bună, başca o pensie – ca să parafrazez pe cunoscutul personaj caragialian – iar eu deja bat cîmpii, scriind despre „dăruind vei dobîndi” (v. Nicolae Steinhardt) şi altele asemenea, căzînd în ridicol?!…
sunt student la o facultate din Italia si incerc de ceva vreme sa aflu cat mai multe despre situatia profesorilor din Romania. probabil interesul meu are a face si cu faptul ca peste un an termin masterul iar alegerea (sau speranta) unei profesii didactice e o exigenta personala. un alt motiv, nu mai putin semnificativ in ceea ce ma priveste, are a face cu ideea insasi de profesor/educator si modul in care acesta se raporteaza la autoritatea statala. Cu siguranta frica e doar una din caracteristicile celor care au refuzat sa se revolte, a celor ‘cu sacose, dar fara umbrela’. fara sa incerc o comparatie intre ceea ce se intampla in mediul academic din Italia si situatia profesorilor din Romania, ma intreb totusi daca nu cumva ar fi cazul ca si cei indirect afectati de deciziile politicienilor, elevii si studentii, sa participe activ si sa sustina o cauza pentru care acum ‘obraznicia’ ar fi intr-adevar de apreciat. Nu e o revolta doar a profesorilor ci e o revolta a tuturor care lupta pentru recunoasterea de drepturi, pentru libertate, pentru propriul viitor, impotriva ignorantei si a prepotentei, impotriva celor care te vor prost. Scolile/universitatile ar trebui sa rasune de dezbateri, conferinte, dialoguri intre profesori si elevi/studenti, iar strazile oraselor paralizate de catre manifestantii …’obraznici’.
mulțumesc, e bine să știu că nu sînt singură… păcat că sîntem ca insulele în ocean… în privința beneficiilor sau a funcțiilor, mă faceți să rîd… învățămîntul e o lume cu ceva substanță, spre deosebire de altele, unde nu e nici o… insulă
in micul grup al celor carora le pasa, Doamna PROFESOARA. Sper ca vreo functie trecatoare sau vreun avantaj anume creat nu va va inmuia energia, pe care ti-o da disperarea, in lupta cu nimicnicia in care se zbate majoritatea ce formeaza corpul didactic romanesc.