„Proiectele totalitare din secolul al XX-lea sînt bazate pe utopii întunecate“ (trailer)

Ouăle lui Tarzan este cel mai recent lungmetraj documentar semnat de Alexandru Solomon, care va fi distribuit în cinematografe din 6 octombrie.

„Suhum este Capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută, aflată pe malul oriental al Mării Negre. Pe o colină deasupra orașului se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ‘20. Legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță. Creatura nu a fost zămislită niciodată, la fel cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut. Astăzi, oamenii și maimuțele sînt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind și unii, și alții victimele unor serii de experimente nereușite“ (https://tarzanstesticles.com/).

Am vorbit cu Alexandru Solomon despre ideea de a face un hibrid om-maimuță și implicațiile sociopolitice ale filmului Ouăle lui Tarzan, despre modul în care funcționează suveranitatea în această dinamică stăpîn-sclav, despre experimente sociale și istoria totalitarismelor secolului al XX‑lea, dar și despre experiența sa din Abhazia, un stat care își caută o identitate, încăpățînîndu-se să existe în 2017.

În ceea ce priveşte producţia, Ouăle lui Tarzan pare un film dificil de planificat. Ce te-a atras la această poveste şi cum ai ajuns în Abhazia?

Pînă să ajung în Abhazia, m-a interesat povestea medicilor din anii ’20-’30, care aveau aceste proiecte fantasmagorice de inginerie medicală asupra corpului omenesc. Doctorul Ivanov, cel care a instigat înfiinţarea Institutului de Primatologie de la Suhum, a vrut să facă un hibrid între om şi maimuţă. Acesta a fost „trăgaciul“ iniţial, după care am mers acolo, la un congres de primatologie, am vizitat locurile și mi-am dat seama că, bun, sigur că povestea istorică este interesantă, dar şi mai interesant mi se părea felul în care a supravieţuit institutul ăsta pe fundalul căderii Uniunii Sovietice, pe fundalul unui război civil caucazian oribil, unde se situează proiectul acesta utopic, medical, într-un context care este complet neverosimil.

Odată ajuns în Abhazia, cît de greu a fost să filmaţi acolo şi să vă organizaţi producţia?

În mod paradoxal, nu este o ţară complicată. Este un pic greu de ajuns pentru că trebuie să ai o viză rusească, valabilă mai multă vreme, cu cît mai multe intrări, pentru a putea trece în Abhazia. Abhazia e un stat nerecunoscut. Emit o viză, relativ simplu şi practic am avut acordul direcţiei Institutului de Primatologie, şi pe acest acord am mers tot timpul. Abia după doi-trei ani de lucrat, cînd aveam mai mult de filmat în oraş, eram acolo cu o echipă mai mare, mă rog, de patru oameni şi cu un echipament mai sofisticat, atunci am zis hai să încercăm să ne obţinem un soi de permis oficial. Ne-am interesat, Ministerul Culturii trebuia să dea permisul ăsta. Au vrut un scenariu în ruseşte, le-am dat, ne-au dat o acreditare, pe care nu ne-a cerut-o nimeni niciodată pe stradă. Nu am avut greutăţi birocratice. Singura dată cînd am ajuns la Poliţie, am ajuns pentru o prostie. După ce filmul era gata, cînd m-am dus să fac o proiecţie pentru cei de la Institut, am făcut o mică excursie într-un orăşel pe care nu-l văzusem şi făceam poze pe stradă. Ne‑au dus la secţie pentru că au crezut că sîntem dealeri de droguri şi ascunseserăm ceva acolo. Se pare că aşa funcţionează dealerii acum. Îţi dau locaţia, fac poza locaţiei şi tu le virezi banii (rîde).

După ce ai găsit acest punct de interes iniţial, al medicilor din perioada interbelică care făceau aceste experimente de hibridizare, într-un fel de protogenetică, cum te‑ai documentat pentru film?

Am început să filmez din august 2011, la prima vizită la Suhum şi, după aceea, în paralel, am început să citesc. Am fost la arhivele doctorului Ivanov, care sînt păstrate la Moscova, în patru locuri diferite. Toată povestea asta administrativă cu arhivele ruseşti a durat ceva. După aceea am fost la arhivele de film, am căutat documente filmate despre institut. La Institutul de Primatologie au şi ei o arhivă. Era şi problema limbii. Nu ştiam, eu n-am învăţat rusa la şcoală şi am început să iau
cursuri de rusă aici timp de un an de zile. Aceştia au fost paşii. Filmam de cîte ori puteam merge în Abhazia cu mijloace proprii, pînă cînd filmul a fost finanţat în primăvara lui 2015.

În filmele precedente exista un comentariu, realizat prin voiceover. În cazul acestui documentar, cum ai ajuns la această perspectivă narativă observațională, care pare a rezista tentației de a insera un comentariu direct al autorului în interiorul filmului?

Am încercat niște variante cu voiceover în faza de scriere, pînă prin 2014-2015. Am încercat un voiceover care era al unei maimuțe, am încercat diverse formule, dar mi s-a părut că, pînă la urmă, materialul se susține singur și m‑ar interesa să fac și încercarea asta, să fac un film care să nu aibă un comentariu din off. Cînd am ajuns la montaj, în 2015-2016, i‑am zis monteusei: hai să încercăm să vedem dacă filmul rezistă așa.

Dar tocmai această formulă narativă deschide filmul către subversiv. Prin modul în care ai creat această poveste, există un comentariu asupra laturii istorice și asupra implicațiilor sociopolitice: ideea de a face un hibrid om-maimuță, care să fie chiar soldat, ne poate duce cu gîndul la dinamica stăpîn-sclav, la modul în care funcționează suveranitatea și la istoria totalitarismelor secolului al XX-lea. Te-ai gîndit la acest supradiscurs care vine odată cu filmul?

Dificultatea majoră a filmului a fost tocmai asta: de a împleti toate aceste fire, care sînt din ce în ce mai metafizice, pe o structură totuși posibil de urmărit, care să aibă un soi de dezvoltare narativă. Sigur că e un film… filozofic, dar în același timp nu putea fi un eseu. Asta a fost greu, aveam un plan, o serie de teme pe care voiam să le atac, și am încercat împreună cu monteusa să găsim un fir pentru ca personajele să ne conducă de la o temă la alta. Nu e un film în care există niște personaje-cheie, ci este mai degrabă un film „coral“. Personajele își pasează unul celuilalt povestea și, practic, fiecare aduce o altă latură, care e mai degrabă legată fie de tema asta ideologică a medicinei ca experiment politic, fie de tema aceasta a naționalismului și a felului în care clanurile omenești, ca și clanurile de maimuțe, se luptă între ele și își caută un teritoriu.

Mi se pare că oamenii care lucrează la Institutul de Primatologie și care locuiesc în Suhum joacă un rol foarte important în film. De ce ai ales să îi urmărești și să arăți viața lor din afara institutului?

Mi s-a părut că povestea poate fi văzută într-un model al cerurilor concentrice. Așa cum există acea spirală, care apare în film, a generațiilor de maimuțe care s-au născut acolo la Suhum începînd din anii `20, există o spirală care pornește din Institut și, dacă începi să o urmărești, ieși în afara perimetrului Institutului, pentru că, în fond, atunci cînd ieși în afară, dai imediat de problema aceasta a națiunilor postsovietice, de ruina războiului civil, e ruina naționalismelor sau, mă rog, inclusiv a armoniei sovietice. Și mi se părea că astea sînt cumva strîns legate, și în Institut se reflectă în „dialogul“ acesta dintre maimuțe și oameni, se reflectă toate poveștile astea care ţin de niște teme mai mari social-politice. Mi s-a părut că nu pot tăia firul ăsta, pentru că ține chiar de lucrurile despre care aveam de gînd să vorbesc.

În modul în care se făceau și se fac aceste experimente pe maimuțe se poate spune că și oamenii din această parte a lumii au fost cobai cu care puterea a făcut experimente?

Eu nu vreau să interpretez, dar există această oglindire clară între maimuțe și oameni tot timpul. Proiectele totalitare din secolul al XX-lea sînt bazate pe utopii întunecate în care oamenii sînt priviți ca „subiecți“ pentru experimente. Și nazismul, și comunismul au încercat să facă asta. Eugenia este născută în aceeași perioadă cu experimentele lui Ivanov. Eu cred că asta se reflectă în miezul poveștii.

Cum poate un documentar de acest tip să facă anumite comentarii sociale și politice, în măsura în care astăzi intră în concurență cu alte media, cu alte tipuri de discurs, care poate livrează un limbaj mai simplu și mai rapid?

Eu cred că documentarul e un mediu pentru probleme social-politice extrem de bun. Ca dovadă, există atîtea documentare, de toate felurile. Dacă vorbim de voiceover, există documentare foarte combative, cu un voiceover asumat, există documentare mai meditative, care lasă spectatorului mai mult spațiu de reflecție. Dar atitudinea social-politică e tot timpul cumva în spatele documentaristului, chiar în teme care nu par așa ofensive. Și pentru că în invazia aceasta audiovizuală pe care o trăim cu toții documentarul continuă să fie un mediu în care privirea răbdătoaree mult mai permisă. Documentarul înseamnă răbdare din partea celui care face filmul, o răbdare pe care jurnalistul nu o are, pentru că nu are cum să o aibă. Nici consumatorul de media și de știri nu are timpul ăsta. Or, documentaristul și-l alocă, și apoi timpul acesta se reflectă în timpul documentarului, care e de obicei un timp în care contează mai degrabă experiența de a fi acolo, cu ceea ce se întîmplă în film, decît informația sau, mă rog, „scurtăturile“ astea ideologice pe care media cealaltă și le permite. Mă gîndesc și la fake news acum.

Cum eviți ca limbajul pe care îl creezi într-un documentar de acest fel să nu fie contaminat de discursivitatea aceasta de tip mediatic, foarte condiționată ideologic și care are întotdeauna o agendă politică?

Cred că documentaristul încearcă să-i ofere spectatorului o privire dirijată, nu neutră, dar onestă, în care încap accidente, hazard, lucruri care în mass-media nu mai au loc. E o privire care îți dă timpul necesar să digeri și să ai o părere proprie ca spectator despre ce se întîmplă acolo. Dar asta presupune efort. Or, de partea cealaltă, nu știm dacă oamenii mai au chef și timp să facă acest efort, să lege singuri niște fire și niște puncte pe care, să zicem, tu le-ai plasat pe o hartă. Nu mi-e clar, dar cred că, dacă Ouăle lui Tarzan e un film dificil, acesta e motivul pentru care oamenii spun că sînt un pic pierduți după ce-l văd. Pentru că nu-i duce de mînă într-o direcție.

Cît e de greu să decizi ce rămîne în film și ce rămîne în afara filmului la montaj?

Montajul e oricum o perioadă de sacrificiu. Ai filmat 100 de ore și trebuie să ajungi la o durată cît de cît rezonabilă pentru spectator, în cazul acesta este vorba de o oră și 45 de minute. E clar că trebuie să renunți. E clar că ai niște criterii care țin, pe de o parte, de a urmări totuși un fir narativ și de a nu te îndepărta prea mult de această spirală, despre care am vorbit deja, și care se extinde pînă la marginile Abhaziei și, pe de altă parte, am urmărit niște teme în conversații și existau ecouri ale acelor teme în discuțiile cu mai multe peronaje. Încercînd să fac acest sistem de „pase“ de la un personaj la celălalt, am ales să vorbesc despre o anumită temă prin vocea unui personaj, și nu prin a celuilalt. Din start au căzut anumte secvențe în care lucrurile astea se repetau. Era clar că personajul cel mai atașant e cel al îngrijitoarei din Institut. Și că ea trebuia construită, erau niște pași acolo de urmat de la un nivel descriptiv, în care înțelegi ce face, relația ei cu maimuțele, ieșirea din peisajul institutului la ea acasă, fazele prin care trece ea înspre final, în care zice: „nu mai vreau să am de a face cu experimentele“. Avea o evoluție care se impunea și restul a căzut. Am încercat să urmăresc unul dintre personajele-maimuță, pe care îl îngrijise ea și care plecase să lucreze cu un fotograf. Era ceva ce nici n-a ieșit. Erau secvențe la care am renunțat.

În ce condiții există o paralelă între Abhazia postsovietică și postcomunismul românesc?

Spațiul postsovietic e mult mai impregnat de toată cultura asta statală rusească decît e societatea românească. Dar există în același timp tot felul de paralele. Mi se pare că poți privi Abhazia ca un fel e oglindă foarte contrastată, deformată, dar intensă a societății românești. O societate în care Statul e extrem de slab, e atomizat, nu are un rol mare, e o societate în care consumul e valoarea supremă. Asta se vede în film. Vedem mașinile acestea uriașe într-o țară care e aproape lipsită de infrastructură. Sigur, infrastructura lor e mai jos decît a noastră, dar tot ce ține de trăsătura asta comunitară, în care serviciul public ar putea să facă ceva, e dezastruos. Nici noi nu sîntem departe. Dincolo de culoarea asta locală, postsovietică, care e mai puternică la ei, există niște paralele pe care poți să le faci cu lumea românească.

De ce i-ai sugera unui român să urmărească acest film?

Cred că e un film care vorbește despre noi ca oameni în relație cu aceste animale care sînt atît de apropiate. Are o latură universală. E un teritoriu care pare exotic, dar care pune într-o lumină mai puternică niște lucruri pe care le vedem și aici.

https://youtu.be/_3v7zQx8pFY