Proze „potrivite“

O evoluţie interesantă, în doi timpi, are Varujan Vosganian în literatura română postrevoluţionară. Deşi a publicat cărţi (atît de poezie, cît şi de proză) încă din 1994, afirmarea ca scriitor a venit abia în 2009, cu romanul Cartea şoaptelor; şi ea a fost sinonimă, într-un mod spectaculos, cu consacrarea. Citit de public şi comentat de critică, tradus şi premiat, romanul l-a impus pe autorul său în prima linie a prozatorilor contemporani, plăcut surprinşi, aceştia, de inserţia unui „competitor“ cordial şi zîmbitor.   Dificultatea vine însă după obţinerea succesului, în timpul doi; căci comparaţia ce se face frecvent, acum, nu este a cărţii Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri cu alte volume de povestiri, nuvele, proză scurtă, ci cu romanul mult-comentat şi aclamat. Or, o comparaţie validă este pe un acelaşi „culoar“, nu pe culoare diferite pe care a performat, în timp, un autor. În plus, Varujan Vosganian are ca prozator mai multe faţete, vizibile, alternativ, în povestirile de faţă ce intră în două mari clase. Din nou, un element de interes este acela că nici unul dintre texte nu are registrul şi formula din proza romanescă a lui Varujan Vosganian, ca şi cum autorul s-a străduit (şi […]