Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Publius Ovidius Naso“. Călătorie în România
- 13-09-2013
- Nr. 690
-
Ismail KADARE
- SOCIETATE
- 6 Comentarii
Cu România am avut ghinion. Prima dată am fost acolo în 1974, invitat de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu. Iar pentru că aceste călătorii se făceau în doi, am fost însoţit de Luan Qafëzezi. De felul lui un tip foarte exaltat, de data aceasta avea un motiv în plus să fie aşa: deşi scriitor militant, celebru comandant de partizani în timpul războiului, era pentru prima oară cînd ieşea în străinătate după 1945. În Albania e cunoscut mai curînd ca un aprig luptător de gherilă decît ca om de litere. Se spune că ocupanţii italieni îi pronunţau numele tradus, în enunţuri precum: teribilul Leone Colonero a atacat aseară un depozit de combustibil sau o patrulă militară etc. În conducerea Statului sînt trei sau patru demnitari pe care i-a avut sub comandă în timpul războiului. Şi totuşi, două piedici serioase i-au distrus cariera. Prima, soţia muntenegreancă, de care s-a îndrăgostit tocmai pe vremea vitejiilor lui turbate, iar a doua, şi mai serioasă, pasiunea lui pentru femei, în general. În anii dictaturii, la fel ca tuturor celorlalţi, vitejia i-a dispărut, dar pasiunea pentru femei, nu. Mai exact, vitejia i s-a transferat în această pasiune, care, într-un anumit fel, în Albania poate fi considerată […]
(domnului Petre Marinescu)
Un text care la inceput juxtapune vizitei in Romania ghinionul, iar la celalalt capat refera la Tristia (neuitind, in subsidiar, nota cit se poate de transanta din final a traducatorului) , este elocvent in ce priveste care anume „conturi” ale lui Kadare au fost umplute… Pe mine m-a interpelat modul in care, probabil, natura evenimentelor rememorate poate conduce la lecturarea textului memorialistic in alte registre. Am specificat faptul ca lui Kadare i s-a acordat Premiul special al juriului tocmai pentru ca pagina sa memorialistica e cel putin ambigua (a se revedea contextul : Antunes si Kadare urca pe scena impreuna, apoi “ Preşedintele juriului acordă premiile. Premiul „Ovidiu“. Premiul cel mare. Laudele mă pocnesc în moalele capului. Scriitorul celebru Ismail Kadare, care a onorat Albania în faţa Europei şi a lumii încă de la primul său roman, Generalul armatei moarte… ” Nu am idee in ce anume consta Premiul special al juriului (premiu de consolare?), am impresia ca a fost acordat si in alte circumstante, dar nu stiu daca a fost un secund la toate editiile festivalului. Investigatia pe net net imi pare ca da rezultate saracacioase iar resursele mele de disponibilitate sint, totusi, limitate.
Si uite asa se evapora farmecul textului lui Ismail Kadare cind apar pe scena unii actori care ne tarasc inapoi spre clavarul „istoriei recente”.
Eugen Uricaru pare sa fi avut o inclinatie neobisnuita, un soi de impuls irezistibil de a manevra din penumbra in umbra. Cum il caracterizeaza un critic literar (nu-mi aduc aminte exact cine anume), avem in fata un scriitor despre a carui viata nu se stiu prea multe, personaj enigmatic, si care scrie o literatura strabatuta de vocatia secretului. In secret scria protretele semnate „Udrea” (nume predestinat?) oferite ca obol Securitatii, si se pare ca aceste metehene il consumau inca in 2003 la Neptun.
O clarificare pentru dl Daniel St Paul
Ca sa nu se ramana cu impresia ca I.Kadare a plecat cu conturile pline de la Neptun.
Inghesuit de situatia confuza in care singur s-a plasat, pe scena fastivalului, Eugen Uricaru a facut un anunt penibil, ceva in sensul: „Dlui Kadare i se acorda premiul special al juriului, care consta intr-o calatorie oricand in Romania, cand si cu oricine doreste el…”. Impresia asupra celor prezenti a fost oribila. A fost o incercare de a salva aparentele, esuata 100%.
Cam asa ne-am comportat noi, scriitorii, cu Ismail Kadare… Excelenta evocare: marele scriitor a avut puterea/ inspiratia sa puna pe hartie urata poveste de la Neptun.
Pagini de memorialistica realmente captivante pentru noi, romanii, amintirile lui Kadare devin inca si mai interesante in functie de cheia de lectura aplicata. Pentru cei mai dusi la biserica (hai, fie, bisericute), e clar ca nu poate fie vorba doar de evocarea unor momente de istorie si biografie literara. Avem o imersiune a unui scriitor balcanic de elita (occidentalizat, de la o vreme) in dedesubturile balcanismului literar norddanubian (intrigi, eventuala politizare, caragialisme etc.) dar si chei de lectura ce implica naratiunea/naratul autobiografic ca terapie psihanalitica, ori altele care vizeaza autofictiunea. Daca mai luam in calcul si palierul „oublieuse mémoire” ajungem la o complexitate nebanuita original, literatura “ fara frontiere” (ma rog, cu frontiere difuze), un capitol de opera aperta. Cum la Kadare e greu sa nu suspectezi si o tentatie satirica, ironica, mai ramai si descumpanit cind te intilnesti cu potentiale complimente (scriitorii = speranta unor vremuri, melancolía fermecatoare a locurilor, lumina atit de evocatoare a ochilor cititorilor, indreptatita mindrie de organizator…) Sa-l credem pe Kadare ca n-a recitit Tristia inaintea vizitei? Are in memorie zbuciumul ultimei nopti a lui Ovidiu la Roma insa il calatoreste pe acesta cu carul intre ceea ce ar fi Bucuresti si Tomisul euxin . Si pentru clarificare (din text nu e lamurit), lui Kadare i s-a acordat Premiul special al juriului , premiul Ovidiu revenind in 2003 lui Lobo Antunes.
Oare ce or fi ajuns Zilele si noptile de literatura? Imi pare, ori, intr-adevar, le-a ajuns si pe ele criza ? Si nu pot sa nu constat ce urma “diafana” au lasat ele pe net… Dar si un regret: dintre sute de catarge, doar Zaharia Stancu…
Multe multumiri pentru aceste fragmente din cartea lui Ismail Kadare. Am citit cu reala placere si mai real interes atat amintirile despre vizita in Bucurestiul anilor luminosi, dar si descrierea luptelor intestine din lumea premiilor literare din Romania.