Puterea spiritului critic de a se lăsa fascinat

  • Recomandă articolul

angela-martin-ascensiuni-copertaVolumul Angelei Martin Ascensiuni interioare. Interviuri şi portrete, apărut anul acesta la Editura Şcoala Ardeleană, într-o frumoasă prezentare grafică, ţine de ceea ce s-ar putea numi „un nou model cultural românesc“. Nou pentru că – pînă în ziua de astăzi – se menţine, de decenii bune, pe afişul „spiritului românesc“ cultura de „muşchi“, cultura de performanţă, cultura celor douăzeci şi două de genii, cultura gravă, sentenţioasă, a „formulelor“ definitive şi strălucitoare, a verdictelor ex cathedra. În acest model paideic impus de cuplul intelectual Noica-Liiceanu, „cultura“ este o fiinţă dez­agreabilă, îngîmfată, cu ochii vineţi de efortul lecturii, cu bătături şi varice de la „muncă“ şi „antrenamente“ şi care, ajunsă în vîrful piramidei trebuinţelor, zîmbeşte dispreţuitor prostimii rămase la primele trepte ale nevoilor zilnice. Senzaţia mea este că acest model paideic a produs nişte „fructe“ modificate genetic – mari şi lucioase pe dinafară, găunoase, fără gust sau cu un gust rău pe dinăuntru.

Angela Martin face parte, însă, dintr-o altă familie de spirite – a acelora pentru care pasiunea pentru cultură este cu totul… naturală şi dezinteresată. Cum e şi firesc (dar, iată, după atîţia ani, pierdem contactul cu firescul), Angela Martin ştie şi simte că actul cultural – ca orice bine autentic –  îşi găseşte recompensa în propria sa desfăşurare. De asemenea, nu pot să nu remarc completa lipsă de complexe „româneşti“ care o face pe Angela Martin să pună alături, în volumul de faţă, mari personalităţi culturale din ţară şi mari personalităţi culturale din afara ţării. Şi asta într-un mod absolut firesc, natural, fără să existe nici cea mai mică separaţie între cele două „categorii“. Angela Martin vorbeşte şi scrie exact ca un „român european“ (după expresia lui Adrian Marino, faţă de care o văd în multe privinţe apropiată, evident, cu excepţia vehemenţei polemice şi revendicative a acestui mare cărturar, al cărui portret îl şi face, tot în acest volum, în culori inubliabile). Fără nici un fel de inhibiţii, autoarea poate trece de la Jean Starobinski la Florin Constantiniu, de la Jaap Lintvelt la Eugen Simion, de la Serge Fauchereau la Dan Berindei, dezvăluind permanent comunitatea şi comuniunea oamenilor de spirit – care aparţin, dincolo de naţionalitatea lor, dar fără să o dezmintă – aceleiaşi „republici a literelor“. De altfel, acesta este şi adevăratul fundament – intelectual – al Uniunii Europene, comuniunea spirituală ce transcende, fără să contrazică, apartenenţa la o anumită naţiune. Acest model european este perfect asimilat de Angela Martin şi spre o internalizare a lui trebuie să aspirăm cu toţii.

Europa – un proiect personal

Pentru aceste spirite profund europene – în sensul cel mai nobil al termenului „european“, conferit de marii gînditori, artişti şi scriitori şi, doar împinşi de la spate de aceştia, consfinţit de către politicieni –, Europa nu este doar o noţiune generală şi abstractă, ci şi o problemă personală. Aleg în continuare cîteva dintre opiniile lor privitoare la spaţiul european şi la globalizare/mondializare; graţie talentului autoarei de a provoca „răspunsul“ celor intervievaţi, se poate vedea, ca într-o secţiune transversală, structura profundă a gîndirii şi personalităţii acestora, dar şi apartenenţa lor la un anumit spaţiu cultural şi la o anumită tradiţie de idei. Nu mai puţin profundul ataşament faţă de spaţiul comun european. Problemele sînt atît de bine formulate, încît ai impresia că soluţiile vor răsări de la sine, ca dintr-un sol bine cultivat, iar acolo unde nu se poate vorbi de rezolvări – se poate vorbi de moduri de a convieţui cu insolubilul.

Iată, de pildă, cum cu o simplă tuşă Thierry de Montbrial, economist favorabil mondializării,  îşi exprimă viziunea sa asupra existenţei istorice a omului, apelînd la vestita putere a lui „ca şi cum“: „…deşi raţiunea nu acoperă totul şi […] deşi multe dintre lucrurile care se petrec în lume se datorează nu atît raţiunii cît pasiunii, iraţionalului şi, la urma urmei, întîmplării sau destinului, noi trebuie să acţionăm cît mai mult cu putinţă ca şi cum raţiunea ar juca un rol esenţial“ (p. 31). Despre mondializare, de astă dată critic, se exprimă şi istoricul român Florin Constantiniu, care vede aici, ca în orice formă de internaţionalism, o modalitate cosmetizată a unei mari puteri de a-şi impune supremaţia asupra (tuturor?) celorlalte – ieri, Rusia, astăzi, America (p. 43). Reţin o frază a istoricului privitoare la relaţia de multe ori perversă dintre istorie şi politică: „…mulţi istorici au o plăcere – masochistă să-i spun – de a se lăsa violaţi de politică. Ispita e mare!“ (p. 52). Un suedez iubitor de cultură română, Kjell Espmark, scriitor, preşedinte al Comitetului Nobel între 1998 şi 2005 (autor al romanului Călătoria lui Voltaire, Fundaţia Culturală Română, 2006), adoptă o viziune moderată asupra mondializării, considerînd că „pericolul ce ameninţă democraţia este […] o concentrare a puterii la centru“, dar şi prevalenţa „intereselor militare şi comerciale. Distopia ar fi un sistem în care o elită de oameni de ştiinţă şi de birocraţi militari, în slujba marelui comerţ, ne-ar conduce destinele“. Calea de mijloc „suedeză“ este şi cea împărtăşită de autor: între social-democraţie (cu sistemul său caritabil) şi anarhism (p. 62). O discuţie extrem de interesantă este cea purtată cu medicul evreu de origine română Jean Askensay, preşedintele Societăţii Israeliene de Cercetare a Somnului. După acest reputat medic, procesul de globalizare este profund uman, întrucît „este un proces cerebral real. […] Pentru a aduce fiecare tip de informaţie la pragul înţelegerii şi al conştiinţei este nevoie de un proces de globalizare“. Aşadar, continuă demonstraţia sa Askensay, „Homo galacticus este singura formă de supravieţuire a omenirii în viitorul îndepărtat“, întrucît „globalizarea planetară este rezultatul dialogului dintre popoare aidoma dialogului dintre neuroni“ (p. 75).

Profesorul olandez Jaap Lintvelt, autorul cunoscutei cărţi de naratologie Punctul de vedere, regretă monopolul englezei asupra comunicării, dat fiind că „această dominaţie lingvistică aduce după sine şi riscul ca bogatele culturi romanice să fie mai puţin vizibile în lumea noastră“ (p. 98). Scriitorul român Augustin Buzura evocă ravagiile lăsate în urmă de către cealaltă formă de „globalizare“ implementată de Rusia în ţările din jur, în numele principiului comunist, în spatele căruia se ascundea eterna ei eruptivitate imperialistă. Augustin Buzura le-a cunoscut direct şi personal, le-a opus rezistenţă şi şi-a scris cărţile ca o „tentativă de a mă elibera de o cumplită durere interioară, o înverşunare împotriva morţii şi a umilinţelor, un mod de a protesta împotriva puţinului timp ce ni s-a dat“ (p. 110). Criticul literar Eugen Simion militează pentru ideea – enunţată şi la începutul acestui articol – de „român european“ (cea la care aderă şi Adrian Marino), ceea ce înseamnă „dreptul la diferenţă, la restul meu, vorba lui Noica“
(p. 130). Această idee îl obligă – fără să devină un spirit sceptic – să fie „vigilent“, mai ales după experienţa „mancurtizării“ bolşevice. În acest sens, Eugen Simion susţine – împotriva modei demitizării şi demitologizării – fertilitatea culturală a existenţei unor mituri originale. Aceeaşi idee este argumentată de Serge Fauchereau, profesor de literatură americană la New York University şi University of Texas din Austin, pasionat de cultura şi literatura (mai ales de avangardă) română, cunoscător al limbii române. Pentru Fauchereau, „miturile sînt importante […], sînt garantul unei identităţi. […] Globalizarea mercantilă vrea şi trebuie să demitizeze, adică să uniformizeze, transformîndu-ne pe toţi în consumatori care seamănă între ei“ (p. 157). Ion Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj, vede succesul proiectului european în renunţarea la marile orgolii ale „marilor naţiuni“ ce se pretind civilizatoare şi modelatoare ale celorlalte. Cîtă vreme naţiunile sînt „realităţi organice, perene şi nu creaţii efemere, politice, recente“, descentralizarea şi regionalizarea reprezintă modul de convieţuire dintre proiectul european şi existenţa naţiunilor.

Portretul – calea regală de înfăţişare a fericirii

Angela Martin este un portretist desăvîrşit. Cea de-a doua parte a volumului este dedicată portretelor lui Adrian Marino, Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Jean Starobinski, Jean Rousset, Manuel Scorza, Kjell Espmark, Thierry de Montbrial. În doar cîteva pagini, autoarea ne prilejuieşte întîlnirea cu „esenţa“ personalităţii lor. Şi cum „cea mai mare fericire este personalitatea“ (Goethe) – şi tocmai despre personalităţi împlinite este vorba în portretele sale –, lectura acestora este extrem de tonică şi însoţită de un puternic sentiment de seninătate şi de bucurie. Te întîlneşti cu chipuri de oameni, dar cu tot atîtea chipuri ale fericirii. Iar capacitatea de a admira a Angelei Martin este ea însăşi admirabilă, încîntătoare, pentru că te smulge din lumea nesfîrşitelor cîrcoteli şi bombăniri cotidiene, într-o lume unde spiritul critic îşi exercită puterea de a se lăsa fermecat. „Portretele“ realizate de Angela Martin nu sînt făcute din umbre care să lase misterul să aţîţe imaginaţia, nu retuşează imperfecţiunile, nu apelează la artificii pentru a le escamota. Prin portretele sale, Angela Martin ne arată că admiraţia autentică nu se hrăneşte din ignoranţă şi din umbră, ci din ştiinţă şi lumină. Adevărata admiraţie este lucidă, clară şi distinctă. Angela Martin admiră pentru că ştie – şi uneori în pofida a ceea ce ştie. Cunoaşterea potenţează admiraţia, nu o diminuează, ne arată prin portretele ei Angela Martin, contrazicînd astfel o veche prejudecată.

Unele portrete completează interviurile din prima parte. Aşa se întîmplă cu portretele lui Augustin Buzura, Jean Starobinski, Kjell Espmark şi Tierry Montbrial. Nu este singurul argument în favoarea ideii că şi interviurile urmăresc aceeaşi finalitate şi se supun aceleiaşi tehnici a portretului: a concentra, în cîteva cuvinte, trecerea unui om de spirit pe acest pămînt.

Îl vedem, graţie acestei neîntrecute portretiste, pe Augustin Buzura, captiv în lagărul socialist, deschizîndu-şi un laborator de psihiatrie în literatură, ca un tunel de evadare din universul concentraţionar, „ştiind că ficţiunea îi va permite orice“ (p. 260). Îl aflăm pe Jean Starobinski dezbrăcîndu-i – ca un medic ce este – pe corifei, analizîndu-le umorile, insistînd cu precădere, într-o bună tradiţie hipocratică, asupra celei negre, dezvăluindu-ne nesfîrşita diversitate a manifestărilor excesului ei. Jean Rousset – scufundat, ca un Faust, într-o alveolă plină de cărţi (în aceeaşi casă a locuit Amiel) –, urmărind un alt mit, cel al lui Don Juan, refăcîndu-i istoria ca pe o „călătorie prin forme“. Manuel Scorza, faţă de care autoarea pare că nutreşte o puternică afecţiune, ne apare ca un neîmpăcat Che al literaturii sud-americane, clocotitor de nelinişti şi de căutări – imposibil să fie răpus de o moarte „bună“, ci numai de una violentă, exterioară, căci viaţa din el nu are nici o fisură prin care moartea s-ar putea strecura. În vremuri mitice, asemenea fiinţe erau, negreşit, titani sau măcar semizei. Destinul lui Scorza – tragic în ascensiunea şi prăbuşirea lui – lasă loc unor reflecţii amare asupra felului nedrept în care „învingătorii“ rescriu nu doar istoria, ci şi literatura, căci cărţile lui Scorza (adept al stîngii revoluţionare) sînt astăzi căzute în uitare, în vreme ce liberalul Llosa (de o anvergură egală cu a celuilalt, dar aşezat de partea „corectă“ a istoriei) este nobelizat, premiat, curtat, înnobilat. Deznobilat, însă, de ura înverşunată faţă de marele său conaţional, ură nestinsă după treizeci de ani de la moartea acestuia…

Un ultim portret este al revistei Cultura – „ctitoria“ culturală a lui Augustin Buzura şi a Angelei Martin. O instituţie culturală – care din nou s-a vrut şi a şi reuşit să fie un model al unei Românii europene. Sustrasă partizanatelor jurnaliştilor-mercenari, revista Cultura a fost ilustrarea unui proiect care urmărea „afirmarea comunităţii intelectuale româneşti şi (re)credibi­lizarea culturii naţionale.“ Lipsită de o sursă de finanţare proprie, nesusţinută de stat, refuzînd să-şi vîndă paginile intereselor politice sau economice şi confruntîndu-se cu mafia reţelelor de distribuţie, revista Cultura a fost un miracol care a rezistat, împotriva tuturor acestor vicisitudini, timp de un deceniu.

I-am cunoscut pe Augustin Buzura şi pe Angela Martin în acest cadru, în ultimul an şi jumătate de viaţă a revistei, cînd deja o bună parte din activitatea lor viza descoperirea unor săptămînali Mecena. Impresia pe care mi-au lăsat-o aceşti doi oameni, de la început şi pînă la final, a fost că nu veneau din trecut, ci din viitor. Dintr-o Românie viitoare, visată, dorită, dintr-o Românie europeană, liberă de orice idoli şi servituţi, deschisă la orice problematizare, favorabilă exercitării spiritului critic, dintr‑o Românie bună, caldă, generoasă şi primitoare. Exista, în redacţia Cultura, un respect deosebit pentru libertatea actului de creaţie, în nici un alt loc nu m-am simţit mai liber să scriu orice voiam şi mai apreciat pentru ceea ce făceam. Atmosfera destinsă, senină, eleganţa, dar şi francheţea sînt notele şi „gusturile“ deosebit de plăcute care mi-au rămas în memoria afectivă, după aproape un an de la dispariţia revistei. Prin concordanţa dintre cuvînt şi faptă, dintre idee şi viaţă, Augustin Buzura şi Angela Martin oferă încă un exemplu demn de urmat, o cale spre acea Românie europeană, atît de diferită de România actuală, a vorbelor fără acoperire, a nesfârşitei trăncăneli şi, mai ales, a faliei dintre sublimul blazonului unor „mari“ oameni de cultură şi penibilul comportamentului lor.


Angela MARTIN
Ascensiuni interioare
Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2016, 352 p.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }