Majoritatea discuțiilor legate de etica animală sînt de proveniență filozofică și fac referire la clasicii acesteia din spațiul anglo-saxon. Și totuși, Kurt Remele, profesor de etică la Facultatea de Teologie Catolică din Graz, nu luptă singur pe baricadele apărării drepturilor animalelor din perspectivă teologică, după cum demonstrează ultima sa carte, Demnitatea animalului este intangibilă. O nouă etică animală creștină (2016). Proiectul său al unei etici post-antropocentrice din perspectivă creștină reprezintă, în ansamblu, o lucrare extrem de informativă și bine structurată, ceea ce o recomandă deopotrivă în mediile teologice, dar și în afara acestora. Autorul reușește să-și surprindă cititorii de la primele pagini prin introducerea unor surprize erudite, cum ar fi faptul că sentientismul, al cărui fondator este considerat, de obicei, Jeremy Bentham, pornind de la o notă de subsol a lucrării sale Introducere în principiile moralei și ale legislației (1780), ar fi fost, de fapt, anticipat în cercuri teologice. Astfel, pastorul anglican Humphry Primatt s-a pronunțat pe larg, în tratatul său Datoria milei și păcatul cruzimii împotriva animalelor (1776), nu doar pentru egalitatea tuturor oamenilor, independent de apartenența lor etnică, ci și pentru recunoașterea sensibilității animalelor. Dincolo, însă, de varii exemple de interes istoric ori biblico-exegetic, Kurt Remele și-a propus (probabil prelucrîndu-și un curs pe această temă) să ofere o privire de ansamblu asupra unor direcții contemporane din etica animală, pornind de la convingerea că elaborarea unei etici a animalelor din perspectivă teologică trebuie să țină cont atît de etica filozofică (și în particular de cea a mediului), cît și de rezultatele științelor empirice ale naturii, îndeosebi din biologie și etologia cognitivă. În orice caz, autorul nu face nici un secret din faptul că propria sa poziție îi este îndatorată îndeosebi lui Andrew Linzey, teolog anglican și director al Centrului de Etică Animală din Oxford. De altfel, și stilul de argumentare al lucrării lui Remele poartă amprenta gîndirii analitice.
Teologia creștină nu legitimează uciderea animalelor
Sarcina asumată de autor de a schița o etică animală creștină care să fie consecventă și potrivită timpurilor noastre se vădește a constitui o provocare, date fiind ambivalența și contradicțiile ce caracterizează relația dintre om și animal în teologia creștină și în tiparele de viață creștine. Această teză centrală a cărții este amplu argumentată pe parcursul mai multor capitole și demonstrată mai întîi prin trecerea în revistă a versetelor vetero- și neotestamentare în care sînt menționate specii animale și raportarea omului la ele. Se știe că unele dintre aceste pasaje i-au determinat pe activiștii pentru protecția animalelor să atace dur creștinismul, în general, ca pe o formă de aroganță antropocentrică (un exemplu elocvent poate fi găsit în legămîntul lui Dumnezeu cu Noe: „Groază și frică de voi să aibă toate fiarele pămîntului, toate păsările cerului, tot ce se mișcă pe pămînt și toți peștii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemînă. Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mîncare […]“ Fac. 9, 2–3). Astfel de pasaje biblice sînt relativizate de autor ca fiind dependente de condițiile economice și geografice ale momentului. În contextul actual, în care științele au demonstrat sensibilitatea a numeroase specii animale, iar substitutele produselor animale permit evitarea în mare măsură a sacrificării animalelor, exploatarea acestora pentru consum sau în alte scopuri își pierde legitimitatea neîngrădită din epocile anterioare. Prin urmare, Remele respinge asocierea dintre speciesism (privilegierea speciei umane în raport cu alte specii) și sacralism (justificarea exploatării și a violenței prin recurs la religie) făcută de unii exponenți ai eticii animale și activiști pentru drepturile animalelor.
În replică la reproșurile aduse de aceștia creștinismului, teologul austriac argumentează că religia creștină nu legitimează în principiu nici uciderea animalelor, nici distrugerea mediului înconjurător. De altfel, ambele fenomene au existat și înainte de nașterea lui Hristos și rămîn, din păcate, actuale și în afara lumii creștine. Cu toate acestea, onestitatea intelectuală îl obligă pe Remele să admită că, „în istoria sa de pînă acum, creștinismul nu a fost o religie explicit prietenoasă cu animalele“ (88), teză pe care o demonstrează în continuare cu o serie de exemple istorice, începînd cu Părinți ai Bisericii pentru care renunțarea la consumul de carne aducea a erezie și pînă la cazul lui Père Bougeant, în secolul al XVIII-lea, care a fost chiar acuzat de erezie pentru convingerea sa că și animalele au un suflet.
Inconsecvența în raportarea teoretică la animal în Biserica Romano-Catolică s-a menținut pînă astăzi; paradigmatic pentru contradicțiile sale eclatante în această privință ar fi Papa Benedict al XVI-lea, care nu s-a sfiit să se expună în public cu un mantou de hermelină, însă adoră pisicile, iar ca teolog pledează pentru respectarea animalelor ca fiind creaturi ale Domnului. Însă și la nivelul credincioșilor de rînd, așa-numita „contradicție dintre predica de duminică și friptura de duminică“ (p. 117) – altfel spus, inconsistența presupusă de luarea la cunoștință a sensibilității față de durere și a aptitudinilor cognitive ale animalelor și reprimarea acestor cunoștințe în viața cotidiană – atestă prezența pe scară largă a unei disonanțe cognitive în lumea creștină contemporană.
Pe de o parte, sînt nenumărate exemplele ce pun în evidență insensibilitatea creștinilor (catolici) față de temele eticii animale, de la cardinali austrieci care apără hobby-ul cinegetic în mass-media și de la tăcerea autorităților catolice în controversa referitoare la luptele de tauri și pînă la obiceiuri înrădăcinate ale creștinismului popular, cum ar fi sfințirea preparatelor de carne în coșul de Paște sau chinuirea animalelor cu ocazia unor sărbători populare ale sfinților (după cum atestă documentarul din 2008 Santa Fiesta al lui Miguel Angel Rolland). Fără să treacă sub tăcere astfel de luări de poziție sau cutume aberante, Remele afirmă cu toată claritatea că sacrificarea animalelor ar trebui să fie permisă doar în cazuri de legitimă apărare sau doar ca soluție ultimă, cînd de aceasta depinde supraviețuirea individului uman. De pe această poziție, autorul se delimitează critic de versiuni mai moderate ale teologiei morale precum cea a lui Michael Rosenberger (Linz) sau Eberhard Schockenhoff (Freiburg) care se pronunță, ce-i drept, în favoarea vegetarianismului, însă, în ultimă instanță, manifestă înțelegere față de practicarea violenței împotriva altor specii.
Protecția animalelor
Pe de altă parte, în interiorul bisericilor creștine contemporane s-a amplificat treptat o atitudine favorabilă protecției animalelor. Printre dovezi se numără idei ce pot fi subsumate eticii animale (cum ar fi analogia făcută în 1842 de cardinalul John Henry Newman între suferința animalelor și cea hristică), mișcări sociale (antivivisecționismul din Marea Britanie victoriană), inițiative concrete (astfel, semnatarii așa-numitei „Glauberger Schuldbekenntnis“ din 1988, printre care se numără teologi și clerici catolici și protestanți marcanți, precum Andrew Linzey, Heike Baranzke, David Steindl-Rast, Raimon Panikkar, Eugen Drewermann ș.a., își fac mea culpa pentru uitarea animalelor în lumea creștină), înființarea de noi instituții (de pildă, Institutul de Zoologie Teologică din Münster) – și exemplele pot continua.
În fine, autorul nu uită să-și arunce o privire nici peste documentele oficiale ale Bisericii Catolice, constatînd că „luările de atitudine oficiale ale bisericilor creștine în această privință sînt neuniforme și contradictorii, iar posibilitățile de interpretare corespunzător de ample“ (p. 123). Eclatant este cazul Catehismului Bisericii Catolice (1992, ușor modificat în 1997, §§ 2415–2418); într-un context în care se solicită respectarea integrității creației, se precizează că oamenii trebuie să manifeste „bunăvoință“ față de animale și să le trateze cu „delicatețe“, pentru ca în paragraful imediat următor să se justifice „folosirea animalelor pentru hrană și confecționarea îmbrăcămintei“, ba chiar și pentru experimente, atît timp cît rămîn „în limite rezonabile“ – ceea ce Remele critică drept o „crasă inconsistență argumentativă“ (p. 137).
Să fi reușit măcar enciclica Laudato Sí (2015) să marcheze o schimbare radicală în atitudinea Bisericii Catolice față de animale? Kurt Remele găsește doar cuvinte de laudă pentru faptul că aceasta le recunoaște tuturor ființelor vii o valoare intrinsecă, iar nu instrumentală, însă critică echivocul formulării prin care se admite o „folosire responsabilă“ a animalelor – o astfel de „exploatare plină de delicatețe“ (p. 137), cum o numește ironic, obligă, în opinia sa, la specificări ale noii etici animale. Pornind de la responsabilitatea fundamentală a omului față de celelalte făpturi, Remele face următoarele propuneri: desființarea zootehniei la scară industrială (altfel spus, producția supraaglomerată), admiterea sacrificării animalelor doar în cazuri de extremă necesitate, desființarea activităților de loisir în care animalele au de suferit (lupte de tauri, vînătoarea de plăcere, numerele de circ cu animale, grădinile zoologice), înlocuirea experimentelor pe animale cu metode alternative și, în fine, acceptarea animalelor de companie numai în măsura în care acest lucru nu le dăunează printr-o tratare antropomorfizantă sau prin considerarea lor drept proprietatea omului. În ce privește structurile consumului alimentar – care constituie piesa de bază a argumentării sale –, Remele pretinde o „minimalizare a violenței“ și un regim de viață în acord cu „imperativul vegetarian-vegan“ (p. 146), chiar dacă acesta rămîne și astăzi dependent de context, în sensul că trebuie ținut cont de condițiile climatice și de viață în general.
Etică biocentrică
Ultima secțiune a monografiei promite să expună promisa „etică animală actuală de orientare creștină“, care ar trebui să se ghideze după deviza „binele tuturor, binele fiecăruia“ (p. 155), însă, în comparație cu dezbaterile nuanțate din capitolele anterioare, schița finală este mult prea sumară pentru a justifica pretenția unei „noi“ etici. Nouă față de capitolele anterioare este mai degrabă dimensiunea interreligioasă a unei etici animale creștine, care ar avea de învățat de la alte religii precum budismul, jainismul și hinduismul, chiar dacă ultima nu este tocmai lipsită de contradicții. Pentru a da un exemplu, enciclica Laudato Sí pledează pentru o „cultură a atenției (Achtsamkeit)“ (apud Remele, p. 169), folosind astfel un concept central budismului zen, dar „elemente favorabile animalelor“ pot fi identificate și în iudaism și în mahomedanism. Într-o epocă în care noțiunea de bine comun a fost extinsă la scară globală și ecologică, nici concepțiile teologice ce corelează voința divină cu binele uman (Hans Küng), nici așa-numita Consistent Ethic of Life a cardinalului american Joseph Bernardin nu mai răspund imperativului zilei, rămînînd antropocentrice. Dimpotrivă, Remele pare să promoveze mai degrabă o etică biocentrică, de genul celei susținute de Albert Schweitzer, în care fenomenul vieții este venerat drept creație divină. Pe scurt, după Kurt Remele, deopotrivă Biserica (romano-catolică) și teologia acesteia se confruntă astăzi cu necesitatea de a se racorda în mod consecvent la așa-numitul Animal Turn.
Oricît ar regreta unii cititori că autorul volumului privește exclusiv către Apus, ignorînd contribuțiile Bisericii Ortodoxe în chestiuni ce țin de etica animală și de etica mediului, Demnitatea animalului este intangibilă se sprijină pe o bogată informație de proveniență teologică, filozofică, dar și literară, fără a sufoca plăcerea lecturii. La calitatea de ansamblu a lucrării contribuie și structurarea capitolelor în scurte paragrafe, explicațiile repetate ale unor termeni de specialitate din etica animală, alternarea comentariilor de teologie morală cu texte preluate din presă, stilul argumentativ, precum și claritatea în expunerea propriei poziții și în refutarea altor teorii. În final, nu ne rămîne decît să așteptăm o replică sau măcar o încercare analoagă de sistematizare teoretică din perspectiva Bisericii Ortodoxe.
Kurt REMELE
Die Würde des Tieres ist unantastbar
Eine neue christliche Tierethik
Butzon & Bercker, Kevelaer, 2016, 232 p.