Retrospectiva Nicolae Manolescu (V)

Nicolae Manolescu a scris despre poezia si proza optzecista pe masura ce aceasta aparea, „la rind“ cu scrieri ale mai vechilor generatii. Aparent, criticul observa fata de tineri si virstnici aceeasi impersonalitate, disponibilitate fata de inovatie, daca este estetica, evaluare a operei si nu a omului, a concretului textual si nu a „zgomotului“ ideologic sau teoretic din jurul ei. in fapt, distanta fata de tinerii poeti a fost indulcita de legendarul „Cenaclu de Luni“. Cum va fi fost atmosfera de acolo? Pentru un non-participant, ca mine, ea este la fel de greu de imaginat ca aceea de la „Zburatorul“. O singura data povesteste Manolescu ceva concret, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student „uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ“. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit „tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului“ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in […]