Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Rezonanţe afective
Istoria unui om în lume: Ion Ianoşi
- 23-11-2012
- Nr. 651
-
Lavinia BÂRLOGEANU
- MEMORIALISTICĂ
- 27 Comentarii
Aventura de a face o operă din propria lui viață, sculptarea formei care îl individualizează în fața puterilor colective și instituționale, dar și în raport cu cele mai intime contexte existențiale, mi se pare cea mai temerară încercare a profesorului Ion Ianoși. Viața lui, arhivată, deschide o mulțime de posibilități de studiu, pentru că propune o anumită cunoaștere – a ființei sale interioare și a celei sociale, a spațiului său privat și a celui public – și pentru că, inevitabil, generează o reactivitate emoțională deloc de neglijat. Asumarea unei conștiințe extravertite, exigență a oricărui demers autobiografic, mi se pare cu atît mai dificilă cu cît Ion Ianoși mi-a lăsat întotdeauna impresia unui om introvertit. Acasă, în inima tragicului Apartenența etnică, religioasă și lingvistică multiplă (evreiască, austro-ungară), familiarizarea, mai apoi, cu limba majoritarilor (româna) și învățarea, mai tîrziu, a limbii ruse conturează în fața cititorului o figură hibridă, singularizată și însingurată, tot mai mult, pe măsura trecerii anilor. Contextul social al istoriei recente, cuprins de isteria victimizării, de halucinanta nevoie de a identifica țapi ispășitori, de punerea la zid a tuturor acelora care nu au aderat la dreapta, așa cum o înțelegeau și o promulgau intelectualii autoproclamați „elita“ culturală a României, […]
@Moroianu
Domnule, sinteti un caz de… scoala (Davila, nu d’Avila); am pus linkul de mai sus ca sa poata vedea orice ins de buna-credinta , cu etajele stabil asezate si nepilpiinde, ceea ce am spus/scris eu, nu ceea ce credeti excelentsa voastra ca am spus/scris . In rest, cum am stabilit, pentru mine nu mai existati si, daca din inexistentsa va vor mai incerca bintuielile, cita vreme va exista OC online, voi trimite la pagina aceasta spre dumirirea tuturor acelora care (nu) cred in bintuitori.
Uite ca nu se poate! M-o fi auzit altcineva…
Tot ce am retinut pozitiv din greoaia misiva impestritata cu frantuzisme prost digerate este faptul ca renuntati practic sa va mai sustineti teza abominabila despre personalitatea creatorului lui Smerdiakov (acerstya din urma, ca si Dvs, amator de romane frantzusesti si interpret de chitara à ses heures.)
In rest, recunosc ca sunteti un hibrid amuzant, la jumatatea drumului dintre cel cu care va identificasem initial (spectralul Aubrey de Vere) si mult mai hormonalul Gore Pirgu (eternul Pirgu!)…
PS Dar Flaubert? Nici despre el nu va amintiti momeutul de completa obnubilare in care l-ati declarat „realist”?
Pentru edificare, sper definitiva- in ce priveste probitatea, setea de adevar & alte inzestrari exceptionale ale d-lui Moroianu si ca aide-mémoire, cu scuze ca m-am nevoit pina acum a fi elegant-retinut, ofer, spre comparare cu cele spuse mai sus de catre MM, postarea mea la care se face referinta. Punctele de suspensie sint asa in original .
http://dev.observatorcultural.ro/FINTINA-BARTHESIANA.-Moartea-autorului-sau-sacralizarea-Lui*articleID_27641-articles_details.html
Semnalizare , semnaletica, ezitari
Daniel StPaul – Miercuri, 10 Octombrie 2012, 09:12
Nu stiu daca e sarcina usoara a decela sinceritatea si masura ”angajamentului” barthesian la stinga; am sentimentul ca discursului sau gauchist i se poate aplica, ironic, un calificativ din propriu-i arsenal: e unul signalétique. Semnalizeaza (la) stinga si apoi…decoleaza (au cas échéant, putem substitui lichidei o nazala…). In ce-l priveste pe Balzac, lucrurile nu-s tocmai asa de simple, transante (cu privire la realismul sau). Daca, de exemplu, ne referim la nuvela Sarrasine, cit se poate de contemporana brigandului Hernani, e chiar evidenta contaminarea romantica, si nu doar la nivelul expresiei (vezi, in sensul acesta, fraza de incipit ori, spre o pilda, portretul junelui Sarrasine: ”Le jeune Sarrasine…donna les preuves d’une turbulence peu commune…se révoltait souvent et restait parfois des heures entières plongé dans de confuses méditations, occupé tantôt à contempler… ”) Iar referitor la afinitatile/raporturile cu imaginarul, as avea macar unele maruntele suspiciuni referitoare la cineva care vede in automobil ”echivalentul aproape exact al marilor catedrale gotice”…
@ (Mihnea) Moroianu
Va multumesc pentru marinimia de a nu ma fi luat de revere cu adresarea Musiu! La constitutia-mi fizico-psihica labila asa ceva mi-ar fi produs daune ireparabile. Complimentul” universalizant”, tocmai din partea dv. cum sa zic…intelegeti…
Ca geografia ( o anumita peninsula) va locuieste si spiritul, mi-e indiferent, insa ar trebui sa va preocupe soarta memoriei, eventual cea a acuitatii senzoriale de tot felul din dotarea-va (reaua credinta din partea domniei voastre o exclud). Memoria Arhivei OC va poate arata negru pe alb ca eu am notat un carater ROMANTIC in structura unui personaj balzacian tocmai in raspuns la o afirmatie despre realismul balzacian facuta de autorul articolului (AM). Am reluat, mai apoi, o idee ca in cercul baroanei Dudevant (GS), notiunea de realism nu era o necunoscuta ori tabu.” Argumentul” dv.suprem (legatura cu de Musset) ca si faptul ca apexul de autoritate in materie va e Thibaudet (Albert) (cu putin noroc, vom prinde aniversarea –poti stii, sarbatorirea- centenarului mortii sale) ar merita, totusi, pandantul mai recent al numeroaselor editii, fie si de poche, cu aparat critic decent ale romanelor mainainteamintitei, si a sute de teze in care notiunea de réalisme, réalisme villageois/rural/campagnard etc. nu este a four-letter word si nici nu constituie un scandal ori un tabu. Allez, un tout menu effort, muschiul crescut pe materia cerebrala poate fi spectacol vizual interesant, dar nu stiu cit contati pe el.
Dostoievsky e in companie selecta printre alti zamislitori de personaje larger than life care fac sa sughita incurcat biografia genitorilor, iar cu lautarismele si coafezele, fiecare cu ce poate si ce merita (nadajduiesc cu disperare, si pentru onoarea lautarilor si cea a coafezelor, ca in rindurile lor vor fi fiintse cel putin atit de rafinate si de subtile precum spiritele care bintuie aceste subsoluri). Du reste, cred ca sint pregatit pentru confruntarea cu les Francs Juges, ne vous en inquiétez pas.
Daca va inchipuiti ca voi face din subsoluri hiperspatiale pajisti de duel perpetuu, détrompez-vous M. le Lieutenant, Capitaine…Général Feraud (ot Moroieni,TM Serban Foarta) . Iar de viscerele vor continua a va incomoda, va trebui sa va gasiti ale exutorii, eventual, ajutor de specialitate . Ar fi pacat sa faca, (ele, visc.) fie si sonor, discordantsa cu salubritatea pe care o locuiti si care, la rindu-i, va locuieste, evident.
Ah, si o nota cu care sincer nu ma mindresc: desi, pe parcurs mi s-a parut ca exista o stranie armonie intre patronim si personalitatea-va, incep sa iau in considerare daca la I.D. o alternanta cu majuscula nazala din imediata apropiere nu v-ar prinde macar la fel de bine. Entendus, j’espère. Au cas où, imi iau libertatea sa trimit la acest raspuns, pentru economie de mijloace.
Fraza despre ipoteticul colaborator al lui Goebbels se intrerupea inaintea precizarii „… in cadrul Ministerului Propagandei, sau al diverselor Reichskammer pentru literatura, publicistica samd”.
Domnule,
Cu modestia şi competenţa universală care vă caracterizează, aţi avut deja ocazia să vă ilustraţi pe acest forum prin afirmaţiile despre realismul francez în general, şi (aşa zisul) realism al lui Balzac în particular.
De ce, trecând din domeniul lăutărismului teoriei literare în cel al moralei şi al biografiei pentru coafeze, reveniţi cu o nouă insinuare iresponsabilă, legată acum de “statura omului Dostoievski”, pe care în mod evident îl înţelegeţi la fel de bine ca şi pe “realistul” Balzac?
Nu vă e teamă că, în faţa oricărui tribunal al unei minime decenţe intelectuale (fie ea şi de forum) aţi putea fi tras la răspundere pentru snobism şi “moral insanity” în forme agravate?
Despre Ion Ianoşi: Este un personaj de o incontestabilă bunătate şi (cvasi-) nobleţe umană, în totală opoziţie cu portretul standard al “culturnicilor” primitivi şi brutali care au vegheat asupra înregimentării, falsificării şi prostituţiei intelectuale din timpul “întunecatelor decenii”. (Că de fapt nu l-a înţeles pe Dostoievski sau că l-a hiperbolizat pe pastişorul Thomas Mann, este o altă poveste, care nu se poate transforma în motiv de reproş propriu zis.)
Dar ce-aţi zice de un fost colaborator al lui Goebbels în cadrul , care şi-ar scrie o autobiografie relatându-şi pe larg evoluţia intelectuală ca “om cu convingeri de dreapta” şi încercările de a păstra dreapta măsură în raport cu excesele şi derapajele ideologiei naziste, fără a aborda niciun moment chestiunea principială a vinovăţiei – cea a crimelor nazismului ca sistem, şi a destinului culturii germane, trădate şi asasinate în spiritul ei de oamenii acestui sistem?
Despre autoarea acesteri cronici: Orice s-ar spune, va număraţi – pe bună dreptate – printre cei mai apreciaţi comentatori ai revistei (dovadă – numărul şi calitatea comentariilor la acest articol). De ce scrieţi atât de rar, în loc să vă puneţi în valoare talentul şi flerul ideatic în coloanele unei rubrici cu o anumită periodicitate? (Nu vă dau de gândit versurile, uşor modificate aici, ale nefericitului Gérard:
“Elle était paresseuse, / à ce que dit l’histoire… / Elle laissait trop sécher / l’encre dans l’écritoire…”?)
Postarea precedenta era adresata, evident, sper, d-nei Lavinia Barlogeanu, scuze pentru impreciziunea cauzata de graba.
Cred ca ar trebui, atunci cind evocam/invocam argoul specialistilor – critici, hermeneuti etc- , sa vorbim sotto-voce, ca sa nu ne-auda stim noi cine ( se spune ca in modul acesta procedau taranii cind erau nevoiti sa vorbeasca despre ovaz in prezenta cailor…). Stim noi cine (pluralul generalitatii”, oricum par sa detina, chiar si in absenta argoului, o practica destul de convingatoare a memorialistiici mergind, cum ati spus, in sensul termenilor pe care i-ati enumerat. La modul general erau si limpezirile definitive (pot fi si la singular) de care pomeneam intrucit acestea sint, totusi, simple, pe muchia insesizabila dar extrem de taioasa a intersectiei idealurilor cu realitatea (vietii). Da/r, ma afecteaza cazul Ianosi; dupa lectura interviului din OC mentionat am ramas cu senzatia ca domnia sa intruneste conditii ca sa fie printre victime: i-au fost inselate asteptarile, idealurile generoase i-au fost intinate…Nu stiu daca in sase ani au aparut modificari de traiectorie, as dori sa ma consolez/ amagesc cu gindul ca n-o sa aud dinspre domnia sa: „Revolutia” nu m-a meritat …
re-inventarea sineluui, fabrica de fantasme, istorii ale umbrelor sint doar citeva sintagme pe care le folosesc cercetatorii din domeniul istoriilor de viata pentru a pune in evidenta modul in care se hibridizeaza intr-un context autobiografic doua logici conflictuale: cea rational stiintifica si cea afectiva. Evident asteptam ca ordonarea evenimentelor indepartate si recente sa se fondeze pe principii rationale si pe critica evenimentelor prezentate…, dar nici un individ care se autobiografiza nu face lucrul acesta independent de propriile premise afective: practic, aceasta materie afectiva se amesteca cu premisele tuturor judecatilor efectuate. Desigur, epistemologii acestui domeniu, ating si chestiunea gradelor amestecului celor doua logici conflictuale si creeaza un fel de continuum pe care aseaza produsele studiate. Efectiv asa stau lucrurile … foarte amestecat. „Limpezirea definitiva” despre care scrieti cred ca are sens, in contextul acestor productii culturale, doar din perspectiva celui care-si construieste mitul sau personal. Insiruirea pe care ati facut-o (memorialistica, anestezie, amnistie, dopamina, endorfine) este foarte inspirata, chiar daca, in mod evident, pentru dumneavoastra este dezamagitoare. Insa, pot sa va spun, da, si asta este o viata (nu ma refer neaparat la viata ce s-a transformat in obiect de analiza prin publicarea cronicii Ïnternationala mea”)… Si putem duce lucrurile mai departe: cele mai multe vieti sint facute din acest amestec, desigur in proportii varate de la un caz la altul. A scrie o istorie de viata inseamna a concepe un model rational al unei realitati nonrationale, pornind de la care fiecare dintre cititori judeca. Vedem ca se si intimpla asta.
deformĂrile intelectuale ale AdevĂrului Pur şi Simplu
”Contextul social al istoriei recente, cuprins de isteria victimizării, de halucinanta nevoie de a identifica țapi ispășitori, de punerea la zid a tuturor acelora care nu au aderat la dreapta….”
Avem aici Un Exemplu TIPIC de propagandă ”bolşevică”.
Atîtea deturnări, provocări, minciuni sfruntate şi Atîtea NEAdevăruri strigătoare la cer !!!
OARE ce ar mai trebui spus în faţa acestor Uriaşe Baliverne şi BLASFEMII ???
Există oameni care HABAR NU AU despre ce vorbesc, şi nici care este sau ar putea fi Semnificaţia unor Cuvinte, Noţiuni şi IDEI.
Nu este vorba de „context social” ci de Abominabile Crime.
Criminalii deveniţi victime, dixit Lavinia Bârlogeanu.
Necesitatea de pedepsire a RĂU-LUI Absolut transformată în Halucinaţie iar Criminalii în Ţapi Ispăşitori.
Aderarea la Partidul UNIC CRMINAL Comunist într-un Context de TEROARE şi ORGII permanente timp de 45 de ani în care ”dreapta” nu mai exista demult fiind metodic EXTERMINATĂ în Torturi, Lagăre şi Închisori, prin puneri la zid de către UNICA Stîngă Comunistă, un lucru Firesc, dixit , tot, Lavinia Bârlogeanu.
Doamna Lavinia Bârlogeanu nu ştie în mod Evident despre ce vorbeşte-scrie, HABAR NU ARE ce a fost-este ”contextul social al istoriei recente”
LAMENTABIL !
@ Lavinia Barlogeanu
Nu sint sigur ca inteleg amabilul Dvs. repros legat de absenta comentariilor la articolele ‘noastre’ (va referiti la ale Dvs. sau ale OC in general?). In orice caz, va multumesc pentru gest. In ultima vreme mi-e destul de greu sa intervin pe forumul revistei, dat fiind terenul din ce in ce mai accidentat al confruntarilor politice si al intensitatii polemicilor (care au devenit ‘combat sport’) de la care OC nu se abtine, ci dimpotriva. Mi s-a parut ca un comentariu legat de cartea dlui. Ianosi se poate sustrage acestei interminabile partide pugilistice. Am impresia ca m-am inselat.
Oricum, nefiind un cititor chiar constant, va citesc uneori, atunci cind tema textelor ma intereseaza (cum era cazul celor despre Jung). Evident, intrucat am terminat recent lectura memoriilor prof. Ianosi, recenziile cartii intra in zona acelui interes. Si, va marturisesc recenzia scrisa de o fosta studenta adauga o nota de curiozitate ‘specifica’.
Revenons à nos moutons (pt. a evita interpretarile si/sau confuziile sintagmei „inapoi la boii nostri”), iata o confesiune: m-a descumpanit selectia citatului in care apelativul de familiaritate al numelui dlui. Tismaneau este incadrat intre ghilimele. Am (cred) capacitatea sa urmaresc si sa inteleg (tehnic vorbind) rationamentul Dvs. explicativ, dar in acelasi timp, mi se pare ca cineva cu specialitatea Dvs., versata in domensiunea simbolismelor comunicarii, ar fi putut fi mai circumspecta, sau macar mai grijulie.
Nu, nu voi plasa nici cronica si nici raspunsurile intr-o “grila de gen”. Este evident ca ati scris ce ati scris dintr-o veritabila afectiune pentru profesorul si omul Ion Ianosi. Nimeni nu va poate imputa acest gen de resort (in orice caz nu eu) chiar daca pozitiile noastre diverg. Experienta si memoria mea vis-à-vis de dl. Ianosi, si in timpul facultatii, dar si inafara ei (si inainte si dupa) difera. Longevitatea convingerilor de stinga si atasamentul domniei sale de ceeace prezinta ca profesiune de credinta nu mi-au afectat neaparat lectura cartii. Mai degraba memoria subtil selectiva si stilul “asezat” dar in acelasi timp oblic retributiv au fost cele care mi-au dat de furca. Tocmai din aceste motive mi s-a parut interesant sa citesc articolul Dvs.
Despre sfada Dvs. cu dl. Tismaneanu, sau a dansului cu o lume ingrata, populata de marea oaste a rau-voitorilor, mistuiti de invidii, complexe de inferioritate, obsesii si un intreg asortiment de sentimente ‘de subsol, mi-e teama ca orice reactie din partea mea ar fi complet inutila. Daca un simplu citat din junetea dlui. Tismaneanu, relativ anodin, dar totusi laudativ fata de o alta lucrare a prof. Ianosi i-a putut sugera un atac frontal al unei vastei conspiratii la probitatea si pozitia sa de monument al rectitudinii morale, what can be next? Un comert cu „moneda de schimb” preferata: evocarea cu sau fara context a numelui parintilor celor care-i aduc astfel de afronturi? Passons!
@Lavinia Barlogeanu
Voisem sa demarez comentariul precedent cu formula utilizata de dv. (“noblete sufleteasca”) insa nu mi-a fost limpede –nu-mi e nici acum- masura in care ea se aplica domnului Ianosi. In comentariul dv. de luni m-a interpelat (re)”inventarea sinelui “ in istoriile de viata. Imi pare ca aceasta e o maniera garantata de a face din scrierea autoreferentiala o autofictiune. Personal, as opta, vizind a obtine in memorialistica (chiar si diaristica) pandantul naratorului credibil din fictiune, pentru notatia minimala, poate chiar minimalista. Chestiune de gust strict personal, totusi.
Cum nu am intentii rechizitoriale si nu doresc neaparat sa pontific maximalisme stilistice ori morale, am sa revin la ceea ce ma incomodeaza pina la disconfort in pozitionarea d-lui Ianosi. Nu este vorba de ideologia dinsului, de idealismele sale de durata, ci tocmai de incompatibilitatea dintre acestea si impostura monstruoasa careia i s-a alaturat in “virtutea” celor dintii, alaturare pe care n-a denuntat-o nicind, de care nu s-a distantat fatis pe durata vietii acestei imposturi (si, imi pare, nici mai apoi).
Ca om al cartii, la vremea cind in jurul sau se petrecea o hecatomba a elitelor (dar nu numai), d-l Ianosi va fi avut acces macar la expresia livresca a modului “revolutionar” de a opera (pentru ca expresia reala se pare ca nu era destul de convingatoare). Caz scoala, din copilaria revolutiilor: Lavoisier. “La République n’a besoin ni de savants ni de chimistes”. La ghilotina! Comentariul unui apropiat:” Cela leur a pris seulement un instant pour lui trancher la tête, mais la France pourrait ne pas en produire une autre pareille en un siècle. “Revolutia populara” a ajuns, totusi’ sa aiba nevoie de savanti si intelectuali “idealisti” sau “convertibili” in tovarasi de drum (pentru legitimitate). A se vedea cazurile reale Alpha, Beta, Gamma, Delta din Gindirea captiva a lui Milosz .( N.B. Beta, intr-o fictiune autoreferentiala relatind experienta Holocaustului, a optat a se prezenta nefavorabil, dezumanizat, intr-o lumina sumbra, desi martorii afirma ca , in realitate, fusese departe de asa ceva.)
D-l Ianosi , expert al personajelor lui Dostoievsky (riscind ridicolul, am sa spun ca statura umana a acestor personaje de fictiune e mai reala, mai convingatoare decit statura omului Dostoievsky), cunoaste in amanunt ce este nobletea sufleteasca, faptul ca ea e lamurita mai ales de situatiile limita, e consecventa in a refuza impostura. Cind aceasta devine dizolvanta, asasina la scara de masa, optiunile ar trebui sa fie clare cu atit mai mult. Dar, in ce-l privesc, n-au fost. Mai trist e ca vremea limpezirilor definitive inca n-a venit si nici nu (mai) pare a fi de interes. Memorialistica , anestezie, amnistie, dopamina, endorfine… C’est ça, une vie (?) …
Pogoara, Doamne, bunul simt al acestor scrieri si prin alte parti ale OC!
Inteleg, va multumesc
sa-ncercam a intzelege ce face pe oameni sa „ticaie”.
Un ideal „de stanga”, slujit *cum trebuie*, nu-i mai prejos decat oricare altul.
In fond, cei mai multzi dintre noi chiar *sunt*, de stanga – ma prenumar printre ei.
Daca *acum* chiar consider ca-i *bine* de-a vota „dreapta”, tzine din cauze pur economice (in primul rand).
In al doilea rand, cred ca *nu avem inca o stanga* demna de-ashi merita numele…
„Aripele” astea (stanga/dreapta), au *rolul lor*, clar determina, contribuie (sau, ar *trebui* de-a o face) in pastrarea echilibrului atat de mult dorit.
Chiar cred c-ar trebui re-valorizatzi (dar, de pe *alte* pozitzii, oleaca mai lucide, mai ne-partinitoare) chiar totzi marii oameni „de stanga” pe care i-am avut.
Chiar cum au fost cei de „dreapta” in aceshti ultimi 20 de ani (o meritau, pentru ca fusesera atata timp pe nedrept ignoratzi).
Eu am putut citi o superba biografie a lui P. Groza, scrisa *foarte bine* ,, am putut citi o istorie a B.O.R. (scrisa la fel, foarte bine), astfel ca viitorul e *promitzator*.
Trebuie sa ne *recuperam valorile*. Indiferent de maruntele
mize ale zilei. Indiferent de furtunile din paharele cu apa.
De ce? Pentru ca, facand-o, n-avem decat de invatzat…
Cele bune,
Nea Marin
Credeti-ma, mi-a placut modul in care ati scris despre
fostul dvs profesor ! Acest fapt nu este in contradictie
cu ceea ce am scris in comentariul anterior despre
stanga \”sociala\” …
Imi place tonul civilizat al comentatorilor si raspunsul autoarei. Iata o punere in perspectiva a unor puncte de vedere sustenabile deopotriva, mai ales ca fiecare isi precizeaza pozitia pe care se situeaza
Citarea din Tismaneanu mi se pare providentiala, vazand raspunsul doamnei Barlogeanu dat aceluiasi Tismaneanu care o ataca. Am vazut si articolul de pe contributors cu privire la care doamna B raspunde aici pe forum si am fost frapat de diferenta dintre un atac injust si nedemn si un raspuns elegant si la obiect, al doamnei B.
Imi pare rau ca trebuie sa revin pe forum pentru a raspunde comentariului la adresa mea, facut in articolul de astazi din Contributors, de catre domnul Vladimir Tismaneanu, cu referire la acest textul de mai sus si la o indrazneala pe care mi-as fi asumat-o, de a-l numi „Volodea”, dumnealui neintelegand de unde „familiarismul” . Ei bine, ii raspund si in paginile acestui forum, asa cum am facut-o in Contributors mai inainte, spunind ca nici vorba de „familiarism”, l-am citat pur si simplu, pe profesorul Ianosi care-l numeste „Volodea” pe Vladimir Tismaneanu la pagina 514. Nu pot sa nu remarc perseverenta domnului Tismaneanu (si a apropiatilor domniei sale) in a-mi atribui toate relele de pe lume, acum, iata, si lipsa de stil sau obraznicia. Eu, in schimb, il felicit pe cartea pe care a lansat-o ieri la Gaudeamus si, asa cum am facut-o deja, il asigur ca o voi citi cu multa atentie
stimati domni,
trebuie sa va raspund, mai ales, pentru ca va stimez foarte mult si va citesc cu multa atentie comentariile de pe forum. Inteleg perfect si respect opiniile pe care le-ati formulati in legatura cu subiectul articolului meu. De fapt, ati formulat, fiecare in felul dumneavoastra, riscul cel mai mare pe care si-l asuma un narator al propriului sine: inadvertente intre referentialul autorului si cel al contemporanilor. Dar in „inventarea sinelui” in cadrul unei scrieri autobiografice, fiecare autor scrie despre lucrurile importante pentru el, aici legea psihologica a semnificatiei declaseaza ceea ce lectorul ar putea numi „lipsa de sinceritate”. Fiecare om isi inventeaza o istorie pe care o considera a vietii lui si care este efectiv… Mi-am intitulat articolul „rezonante afective” tocmai pentru ca un cercetator din domeniul istoriilor de viata da prioritate discursului autorului si incarca sa gaseasca tema fundamentala a unei vieti, or pentru mine, aceasta se regaseste in ipostaza culturala a omului Ianosi (aceea „fara de riduri” si „fara de rugina”).
Am participat ieri, la Gaudeamus, la lansarea cartii si va marturisesc ca m-a emotionat profund profesorul, mai ales cand vorbea despre teama – care l-a insotit in cei patru ani dedicati cartii vietii lui – ca nu va reusi s-o termine. Ceea ce scriu cercetatorii domeniului istoriilor de viata am vazut pe viu in reactia omului Ianosi. Pentru mine, sa-mi fie cu iertare c-o spun, si nu as vrea sa va supar prea tare, asta conteaza: si-a spus povestea vietii asa cum o traieste in interiorul lui. Sper sa nu incadrati raspunsul meu intr-o grila „de gen” (pentru titlul ales si pentru tratarea emotionala a subiectului, doar si barbatii au emotiile, nu?) m-ar descalifica, va dati seama…
@Gheorghe Campeanu: mi-ati lipsit, un timp indelungat nu v-am regasit printre comentatorii articolelor noastre 🙁
Citez din articol: Ion Ianosi a fost si este in continuare de
stanga: „din cauza nedreptatilor si a nedreptatitilor. Caci
inainte de a fi ideologica, stanga este … sociala. Asta pentru
ca, daca lumea de ieri, traita de mine, a fost rea, nici cea pe care inca o contemplu azi nu e buna.” Chiar daca sunt de
acord cu ultima fraza: „Asta pentru ca, …, … nu e buna”,
nu pot sa nu remarc inceputul fals al argumentarii. Stanga
din Romania si din toate tarile socialiste si comuniste nu a
fost niciodata „sociala” decat la modul ideologic, declarativ.
In fapt, a fost numai o societate plina de „nedreptati si
nedreptatiti” in numele unei aberante clase politice
„conducatoare”. Mai este nevoie sa amintim toate ororile
comunismului, care a fost cel putin comparabil cu
fascismul ? Sa nu recunosti aceste lucruri acum mi se
pare grav fiindca nu pot fi decat doua explicatii: ori o
neintelegere totala a societatii anterioare, ori o lipsa
totala de sinceritate …
In ani de ucenicie am fost, poate nu dus de mina, dar, cu siguranta, insotit de lumini emanind din scrierile d-lui Ianosi (Dostoievsky, T.Mann, sublim etc.) ; cel care mi-a aratat calea spre ele mi-a plantat, in acelasi timp, insa, si un ghimpe in inima; ”Pacat ca omul asta a imbracat si uniforma politica…”
In scrierile de dinainte si de dupa opera-i dramatica (pe care o considera o ratare), Ionesco spune/a ca singura sansa de a face literature “adevarata” ar fi jurnalul ori scrierea de confesiune, un fel de opus maximae sinceritatis. Vad ca domnul Ianosi a ajuns sa se exerseze in materie, nu stiu insa cit din maxima sinceritate intra in ecuatie (si cind zic sinceritate nu ma refer la obiectivitate, evident). Am urmarit si o “comotie” de acum vreo sase ani, rezonind chiar si in paginile OC. In interviul luat de d-l Simonca, interviewvatul spunea : “Eu provin din burghezia brasoveana si iata ca totusi ma consider un om de stinga, foarte atent la dreptatea si nedreptatea sociala. Sint un om de stinga, al unei stingi pe care eu o consider echilibrata, rationala si necesara “. Am tot stat si meditat. Cum se poate sa fii traitor in obsedantul deceniu, sa fii parte din le vaste engrenage –rotita cit de marunta, caci nu fir de nisip- à broyer de millions de vies si sa scapi indemn si imaculat detinator fiind de asemenea ginduri? Sa-ti vezi mama persecutata, prietenii trimisi catre pragul aneantizarii si sa ai, totusi, somnul lin? Cind esti ales in corul de haita, nu e pentru calitatile de solist mut ori pentru a figura in partida de pantomima. Am avut o experienta din “blajinii” ani ’70, cind, dintr-un an de 106 studenti, o mina dintre noi, atit doar, cei care ne-am abtinut ori impotrivit prin vot deschis sa ne dam avalul “executiei” unei college maghiare (dovedita ulterior inocenta, fara a i/ne se cere scuze) am fost tratati de “magari si dobitoci carora li se vor baga mintile in cap”. In obsedantul deceniu sase, si rezumindu-ma la citeva exemple de oameni care au scris, unii confrati de ideologie ai d-lui Ianosi , cum au fost I.D. Sarbu –dar si, ca sa cadem in etnic, evreul Nicu Steinhardt- la noi, ori Milovan Djilas la sirbi, au trecut prin infern pentru rectitudinea atitudinii lor. Domnul Ianosi rememoreaza, isi regreta mici acte cenzurante (benigne si in folosul impricinatilor ca si gesturile intercesionante ulterior in favoarea unor foste victime ale represiunii exercitate de sistemul din care facea parte dar a carui malignitate nu l-a contaminat defel).
Autoarea va fi stiind ca dupa razboi, creatori de sublim, ca Furtwängler si R Strauss, au trebuit sa treaca prin purgatorial denazificarii desi nici unul, nici altul n-au fost membri ai partidului nazist iar cel dintii a luat DESCHIS atitudine impotriva persecutiei evreilor de catre nazisti. A se compara cu ce s-a’ntimplat la noi dupa ”revolutie”. Nu stiu daca as astepta de la d-l Ianosi un opus maximae sinceritatis, dar as dori o sinceritate dusa pina la capat si fara sincope. Poate e prea tirziu. Intelectualmente, pentru mine, d-l Ianosi nu a prins nici riduri, nici rugina. Dar nu doar cu intelect se va hrani omul.
….. ambivalente, pe care mi le marturisesc (asum?) atit in raport cu verticalitatea autorului cit si cea a memoriilor domniei sale. Am fost la randul meu student, (probabil mult mai devreme si deasemeni in alta specialitate), in acea facultate, unde (totusi) l-am preferat, din varii motive, pe prof. Tertulian. Vive la petite difference!
Daca tot am mentionat ambivalentele, iata si o dimensiune duplicitara „atemporala” a acestei ipostaze: „Intr-un cuvant, a reciti operele clasicilor intr-o viziune cum este cea la care adera Ion Ianosi inseamna a resitui un mesaj teoretic prea muta vreme ocult” (Vladimir Tismaneanu, „Vocatia sintetica a esteticii marxiste” – recenzie la „Despre literatura si arta” in revista Amfiteatru). Love is in the air…
am admirat in timp, fie ironia, fie pertinenta analizelor dumneavoastra, subtilitatea si inteligenta abordarilor, dar azi sunt cucerit de nobletea dumneavoastra. Sarut mainele, draga doamna
Excelenta cronica. Nu doar foarte bine scrisa, dar si emotionanta. Am fost si eu studentul domnului Ianosi inaintea dumneavoastra :(((si va impartasesc aprecierea fata de un om cu adevarat remarcabil. O sa citesc cu mult interes Internationala…