„Romanul-fantomă“

Pentru Mircea Horia Simionescu, romanul constituie – după cum mărturiseşte el însuşi – o „abatere“ de la proiectul propriu, din care face parte Ingeniosul bine temperat, un „compromis“ cu sine şi o „demonstraţie“ realizată de dragul criticii şi al etichetei de romancier. „Antipatia“ faţă de specia romanescului, aparent învinsă, se întoarce însă ca refulat, printr-o „interogare“ şi o „aşezare la zid“ a romanului – clasic, romantic, realist, modern, deopotrivă elitist şi consumerist –, chiar pe terenul său de desfăşurare, mai nou, de confruntare „belicoasă“. Ficţiunea romanescă a lui Mircea Horia Simionescu nu se poate naşte şi dezvolta decît prin metaficţiune, printr-o practică a ficţiunii ca explorare a teoriei ficţiunii, printr-o permanentă problematizare – echivalentă cu o punere în criză – a statutului şi a modalităţilor de structurare a romanului. Hipertrofierea palierului „teoretic“, autoreferenţial (discuţii despre roman, inserturi eseistice, sui-specularitate de toate tipurile: diegetică, auctorială, textuală) şi lupta deschisă cu vechile „convenţii“ ale poeticii mimesis-ului conduc, inevitabil, la abstractizarea şi la devitalizarea epicului. „Tactica generală“ antireprezentaţională mai include, pe lîngă exhibarea „sforilor“, diverse alte strategii narative: ruperi de nivel ontologic „real“-ficţional, jocul faliilor temporale, dedublarea personajelor, multiplicarea intrigilor, reluarea începuturilor ş.a. Romanul devine, în acest fel, o „operă în mişcare“, iar […]