S-a votat. Now what?

Cu două săptămîni înainte de votul istoric din Regatul Unit, dintre cele trei – populare – reviste franceze, Libération, Le Figaro şi Le Monde, numai ultima dedica acestui subiect două articole, discret ascunse printre subiecte mai arzătoare pentru acel moment: Euro 2016, alegerile preliminare americane, Siria şi terorismul. Dar, şoc!, iată că englezii au votat că vor afară din Uniunea Europeană şi, culmea, mulţi dintre ei sînt uimiţi de rezultat! Pornind de la un referendum promis de David Cameron într-un acces de populism, pentru a-şi asigura al doilea mandat de prim-ministru, dar şi pentru a obţine un statut special pentru Marea Britanie în Uniunea Europeană şi a crea pîrghii pentru obţinerea diferitor concesii, acest artificiu politic a luat o amploare mai mare decît a preconizat însuşi iniţiatorul său. Cameron n-a reuşit să-şi înduplece conaţionalii să vadă UE cu ochi mai buni. Odată miza jocului său întrecînd aşteptările, primul ministru britanic iese de pe scena politică.

Vox populi

Paradoxul pe care-l ridică acest referendum ne face, inevitabil, să ne gîndim la limitele democraţiei şi a mecanismelor sale de funcţionare. Faptul că din ce în ce mai mulţi britanici declară că au votat leave sperînd că, totuşi, vor rămîne în UE şi că, de fapt, nu ştiau ce presupune Brexitul, ne trimite la celebra lucrare a lui Bourdieu, Opinia publică nu există!. Manipulaţi de presa tabloidă şi de promisiunile bombastice ale taberei Leave, britanicii nu se aşteptau la urmările imediate care aveau să decurgă din votul lor. Deşi referendumul e numai consultativ şi nu are nici o putere juridică, oficialii europeni au declarat că nu acceptă un nou rînd de negocieri cu Marea Britanie şi că divorţul ar trebui să aibă loc cît mai rapid. Deocamdată, europenii de pe cele două maluri ale Canalului Mînecii sînt aruncaţi într-o mare de incertitudine, neştiind dacă Parlamentul britanic va ratifica referendumul şi nici dacă Parlamentele celor două regiuni secesioniste, Irlanda de Nord şi Scoţia, vor ratifica, la rîndul lor, această decizie.

Scurtă paralelă istorică – o nouă ordine europeană

În 1815, în cadrul Congresului de la Viena, Metternich întemeia, pe principiul echilibrului de puteri, un sistem politic european ce a rămas în istorie ca unul dintre cele mai stabile şi mai durabile. Cincizeci de ani mai tîrziu, odată cu apariţia pe scena politică a lui Otto von Bismarck, căruia-i repugna sistemul lui Metternich pentru că limita orice dorinţă de consolidare a Prusiei, e creată o nouă paradigmă în relaţiile internaţionale, fondată pe raw power, realpolitik şi întîietatea interesului naţional. Sigur, în 2016, realitatea politică e mult diferită faţă de cea din secolul al XIX-lea, însă e posibil să asistăm la o tranziţie similară, de la o paradigmă politică bazată pe unitatea în diversitate la un sistem în care, din nou, să prevaleze interesele naţionale. Pentru moment, panica nu are nici un rost. Brexitul, care încă nu s-a produs de jure, ar putea avea efecte pozitive asupra organizării UE. Pare că sîntem blocaţi într-un sistem de analiză asemănător celui creat de Metternich, fiind ataşaţi de vechile principii diplomatice – echilibru, valori comune şi consens –, deşi realităţile politice au tendinţa să încline, din nou, de la balance of power la realpolitik. Poate că Europa are nevoie de un Bismarck, care să simtă pulsul momentului şi să găsească mijloacele diplomatice adecvate să reformeze Europa în spiritul unitar de care are nevoie pentru a prospera.

EU, we will survive

Dacă schiţăm rapid un scurt portret al Marii Britanii, vom vedea că, din start, profilul acestei ţări nu este neapărat cel mai potrivit pentru a facilita rămînerea într-o uniune politică cu guvernare suprastatală. Fiind ţară insulară, cu importante nostalgii imperialiste cu, monedă proprie şi cu un mare ataşament faţă de suveranitatea parlamentară, nu e de mirare că Regatul Unit a fost, încă de la aderare, în 1973, mai rezervat faţă de UE decît membrii săi fondatori şi că a luat întotdeauna în considerare întoarcerea într-o splendidă izolare care i-a priit în trecut atît de mult. Noua paradigmă politică în care ne aflăm nu-i mai permite Regatului Unit să fie, în acelaşi timp, şi arbitru, şi jucător. UK nu mai poate să aleagă, după bunul plac, cît de mult se implică în treburile interne ale Uniunii Europene. Odată cu invocarea articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, europenii trebuie să se gîndească la o reformă serioasă, pentru ca Bruxellesul, cu tot cu sistemul său birocratic alambicat, să nu mai reprezinte o ameninţare la suveranitatea naţională a statelor membre UE.

EU, don’t panic just yet

Reacţiile de panică sînt premature. Încă nu ştim cît de periculos este, de fapt, Brexitul pentru Europa. În răstimp de doi ani, cît durează negocierile ce survin invocării articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, se pot întîmpla încă multe răsturnări de situaţie, atît în politica europeană, cît şi la nivel mondial. De asemenea, să nu uităm că referendumul nu reprezintă decît o formă de consultare a vocii poporului şi că alegerea britanicilor încă mai trebuie ratificată în Parlament. Europa este, deocamdată, blocată în pauza dintre două meciuri, meciul încheiat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi un meci nou, în care se vor afirma noi forţe şi vor apărea noi arbitri.