Lansarea celui de-al doilea DVD Sahia Vintage s-a făcut în cadrul Festivalului de Film Documentar și Drepturile Omului „One World România“ 2016, cu proiecția unui calup de documentare de scurtmetraj produse la Sahia Film de-a lungul celor aproape 40 de ani de activitate. În grupajul de sîmbătă dimineață (26 martie) au intrat doar două dintre cele zece filme incluse pe DVD-ul Sahia Vintage II: muncă. Este vorba despre Protecția cui? (Ada Pistiner, 1992), proiectat primul și urmat de o discuție cu regizoarea, și despre Jurnalul Floricăi S. (Eugenia Guta, 1975), un minunat documentar feminist despre lucrătoarele la fabrica de textile din Slobozia, sub pretextul demonstrației progresului orașului Slobozia.
Singurul studio care producea documentar
Protecția cui? reprezintă o situație specială. Realizat la doi ani după căderea comunismului, Ada Pistiner respectă caracteristicile subgenului documentarului despre protecția muncii, dar, de această dată, arată și discută condițiile de muncă precare ale lucrătorilor dintr-o uzină, cu riscurile la care se expun și lipsurile care-i împiedică să respecte normele de muncă. Proaspătă absolventă a IATC-ului la sfîrșitul anilor ‘60, primul film al Adei Pistiner la Sahia a fost unul despre protecția muncii, pe care fabrica i l-a refuzat pentru că atingea aceleași subiecte sensibile: lipsa echipamentelor sau a tehnologiei necesare, condițiile de lucru și motivele pentru care regulile de protecție erau imposibil de respectat. Protecția cui? este, spunea regizoarea în timpul discuției ulterioare proiecției, un film în care vrea să se revanșeze.
Înființat în anii ’50 cu scopul de a documenta progresul socialismului, Sahia Film a fost, vreme de aproape 40 de ani, singurul studio care producea documentare atît pentru circuitul cinematografic (unde rulau înaintea filmelor de ficțiune, fără să depășească 15 minute) sau pentru vizionări private, iar aici intrau și filmele de protecția muncii. Reprezentarea muncii în documentarele Sahia diferă în funcție de anul de producție și de scopul utilizării lor, printre subiectele preferate fiind eficiența fabuloasă a muncitorului, școlirea muncitorilor la seral, tehnologizarea industriei, îmbunătățirea vieții lucrătorilor odată cu apariția fabricilor, șantiere țării (hidrocentralele, cartiere noi, fabrici etc.), munca agricolă, mineritul ș.a. De fapt, fiecare sector al industriei poate fi urmărit în documentare.
Selecția realizată de Adina Brădeanu pentru Sahia Vintage II: muncă, atît calupul prezentat la Festival, cît și documentarele incluse pe DVD, oferă o perspectivă de ansamblu asupra subgenului documentarului despre muncă, dar și a evoluției abordărilor tematice și formale ale muncii în socialism. Proiecția a început cu un rar și profesionist documentar din 1949, Un minut (Ion Bostan), o mostră a felului în care realismul socialist era declinat în documentarul românesc la acea vreme, despre impactul unui minut de muncă în eficiența producției țării. Aici, munca este redată ca o mare bucurie și satisfacție a lucrătorilor, care, prin eficiența lor supraomenească, depășesc normele și contribuie la progresul socialist. Un minut are în comun cu primul film de pe DVD – Tehnică nouă, oameni culți (r. Alexandru Sîrbu, 1963) – entuziasmul revoluționar al primilor ani din comunism. În broșura care însoțește DVD-ul, Adina Brădeanu scrie că un documentar precum Tehnică nouă… a fost îngropat încă din epoca de glorie a Studioului, care-și luase o atitudine antisistem, chiar dacă nu era asumată oficial. Mai tîrziu, după decembrie 1989, Sahia a încercat să se distanțeze de trecutul de „studio de propagandă“, promovîndu-și filmele interzise, cenzurate sau subiecte care nu ar fi putut fi abordate înainte (de exemplu, Protecția cui?) și evitîndu-le pe cele favorabile regimului.
Un minut a fost urmat de Tăbăcarii (r. Mirel Ilieșiu, 1963), în care discursul oficial despre progresul socialist și îmbunătățirea condițiilor de lucru pentru clasa muncitoare este și el conform cu ideologia. Fără îndoială, Tăbăcarii e complex formal și interesant estetic: o serie de cadre aseptice cu muncitorii într-o fabrică de prelucrat pielea este însoțită de un text evocator, inspirat din reportajul lui Geo Bogza din 1934 despre ororile pe care le îndură practicienii acestei meserii. Ceea ce caracterizează reprezentarea muncii în perioada anilor ’50-‘60 sînt discursul utopic despre eficiența fantastică a muncitorilor români, redarea tuturor ca fiind entuziaști și accentul pe îmbunătățirea calității vieții datorită politicilor impuse de Partid.
În anii ’70, documentarele au devenit mai autoironice în abordarea temelor. Nu au abandonat tematica ideologică – asta nici nu se putea –, dar au deprins mecanisme formale prin care să-și permită redarea unor deficiențe ale societății. Să treacă vara (r. Florica Holban, 1972) și Iarna unor pierde-vară (r. Iancu Moscu, 1974), cel din urmă prezent pe DVD, fac parte dintr-o serie care tratează problema „paraziților sociali“, tineri neangajați care trăiesc din banii părinților, din furt sau din prostituție. Cazurile prezentate sînt exemple de „așa nu“, ancheta documentariștilor nu poate ajunge la cauze, căci scopul este găsirea unui vinovat – tinerii sînt prea răsfățați, de pildă. Însă, spre deosebire de activismul sincer al primelor documentare, aici ironia subminează funcția moralizatoare a filmului. E evident că Partidul nu recunoaște problemele sociale, dar devine importantă chiar și simpla lor exprimare după o perioadă în care realitatea acceptată era o utopie.
Jurnalul Floricăi S. (r. Eugenia Gutu, 1975) folosește comentariul ironic al Ecaterinei Oproiu pentru a realiza un documentar comic în care contrazice așa-zisa egalitate a femeilor cu bărbații în socialism. Urmărind muncitoarele unei fabrici de textile de la Slobozia, Jurnalul… strecoară, de exemplu, detalii legate de numărul de muncitoare în funcții de conducere (de fapt, lipsa lor) și acuză ipocrizia sistemului. Acest scurtmetraj rimează cu următorul din calup: Noaptea bărbaților (r. Alexandru Boiangiu, 1972, 10 minute), un documentar despre mineri care devine o comedie impertinentă despre rolurile sociale ale bărbaților și femeilor. Avantajul filmelor de comandă era acela că ele nu mai treceau prin filtrul comisiei ideologice, ci ajungeau direct la fabrică sau instituție. Așadar, Noaptea bărbaților mută atenția de pe onorabilitatea muncii în mină pe felul în care bărbaților le sînt atribuite meserii grele, iar femeilor meserii ușoare – aici, la birouri. Și așa se face că o serie de cadre lascive cu picioarele femeilor este urmată de imaginea unui grup de mineri care se pregătesc să introducă un utilaj de foraj în pămînt. În continuarea observațiilor despre statutul femeilor, unul dintre intervievații din Minerii (r. Ion Visu, 1978) menționează că voia să-și demonstreze că poate să facă mai mult decît o femeie, cum se întîmpla în alte fabrici.
Proiecția de la OWR a cuprins un singur film din anii ’80, respectiv Fabrica tineretului (r. Adrian Sîrbu, 1986, 9 minute), un film-comandă despre barajul de la Bicaz, executat profesionist de Adrian Sîrbu. La Sahia, regizorii aveau o normă fixă de îndeplinit (la fel ca muncitorii din fabrici) și, de cele mai multe ori, cota era atinsă prin astfel de documentare.
Docmentare produse în anii ’80-’90
În completare, DVD-ul Sahia Vintage II: muncă conține și cinci documentare produse în anii ’80-’90, pe lîngă Tehnica nouă, oameni culți, Stuf (r. Titus Mesaroș, 1966), Acești oameni (r. Felicia Cernăianu, 1971), Iarna unor pierde vară, Jurnalul Floricăi S. Așadar, este vorba despre Seraliștii (r. Copel Moscu, 1982), Răspunderea pentru calitate (r. Ada Pistiner, 1984), Acești oameni îndîrjiți și mașinile lor complicate (r. Tereza Barta, 1987), Cota zero (r. Laurențiu Damian, 1988, versiunea oficială și cea originală) și Protecția cui?.
Filmele din anii ’80 sînt mai angajate și mai critice cu sistemul. Seraliștii arată futilitatea cursurilor la seral în contextul vieții de miner, suprapunînd filmărilor de la cursuri monologuri ale minerilor, înregistrate separat și care contravin discursului oficial. La fel face și Tereza Barta în Acești oameni îndîrjiți…, în care amestecă declarații despre cît e de plăcută munca agricolă cu altele despre plata foarte mică, nevoia unor utilaje noi, funcționale, dar și observații despre inechitatea socială – țăranii reclamă că inginerii au un statut privilegiat, nu lucrează alături de ei. Cota zero ar fi trebui să documenteze elogios viața unei colonii de muncă din Munții Poiana Ruscă, însă Damian descoperă aici viața de seară a acestor muncitori, animată de vizionări comune pe video. Așadar, introduce în documentarul despre cotidianul lor și segmente ale acestor seri, concerte cu Nina Hagen sau Madonna, provocînd un mare scandal, finalizat cu demiterea directorului Sahia, Aristide Moldovan.
La fel ca primul DVD Sahia VIntage II: muncă este însoțit de o broșură scrisă de Adina Brădeanu, în care sînt explicate contextul și mijloacele de producție ale documentarelor. E mare nevoie ca filmele din arhiva studioului să fie analizate și reconsiderate altfel decît simple instrumente de propagandă care trebuie ascunse. Și un prim pas este ca ele să devină mai accesibile decît sînt acum la Arhivele Naționale de Film.