Saşii despre romi

Cercetătorul mureşean Marian Zăloagă propune, în cartea de faţă, o nouă analiză imagologică, aceasta meritînd să fie plasată, într-o bibliografie românească asupra subiectului, alături de valoroasele studii semnate de Sorin şi Melinda Mitu (Ungurii despre români) ori Andrei Oişteanu (Imaginea evreului în cultura română). Spre deosebire, însă, de acestea două ori de mai vechea cercetare a lui Klaus Heitmann (Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german), Zăloagă se apleacă asupra relaţiilor între două grupuri minoritare care, dintr-o perspectivă etnic-românească, sînt încadrabile în categoria „ceilalţi“.

Romii în cultura săsească, la bază o amplu documentată teză de doctorat, este divizată în opt capitole. Unei introduceri care plasează demersul în cadrul mai larg al studiilor de­spre romi îi urmează şase capitole abordînd diferite aspecte a căror analiză amănunţită permite reliefarea portretului romilor în cultura săsească a secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Primele patru capitole analitice investighează, aşadar, discursurile săseşti privind provenienţa romilor, viaţa lor religioasă, nomadismul, delincvenţa, în timp ce, în ultimele două, Zăloagă se uită la imaginea femeii rome transilvănene şi la cea a romului ca rapsod şi muzicant. Ultimul capitol reuneşte succint concluziile cercetării.

Relaţii de putere

La nivel teoretic, unul dintre marile merite ale volumului de faţă este acela că aduce în prim-plan orientalismul german, trasînd conexiuni între producţia germanofonă (săsească) de cunoaştere din Transilvania şi cea din spaţiul de limbă germană. Astfel, abordarea lui Zăloagă trece de simpla inventariere descriptivă a discursurilor unora despre alţii. Cercetătorul mureşean arată cum construirea discursivă a celuilalt rom de către elitele săseşti, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, a fost, de pildă, strîns legată de existenţa unor relaţii de putere între grupuri, de ranforsarea unor ierarhii, de menţinerea unor privilegii, de instaurarea unor mecanisme de control social ori de atingerea obiectivului unei administrări cît mai eficiente.

În plus, sistemul juridic transilvănean al stărilor, „abrogat finalmente abia în veacul al XIX-lea“, a condus la o situaţie în care „etnicitatea, statutul socioeconomic şi cel confesional se intersectau“, ceea ce a avut apoi „efecte indiscutabile în formarea identităţilor (pre)mo­derne“ în Principat (p. 147). Zăloagă punctează în repetate rînduri convergenţa reprezentărilor despre romi cu cele despre săraci, prin excelenţă depreciative, vădind poziţia departe de a fi inocentă a emitenţilor de discurs. Astfel, recunoscînd caracterul de clasă care impregna în general relaţiile interetnice şi interconfesionale din Transilvania, dihotomia saşi-romi devine mult mai lesne inteligibilă. Altfel spus, radicalizarea imaginii negative a romilor este strîns legată de „transformările din interiorul societăţilor producătoare de discurs heteroidentitar cu privire la săraci“. (p. 408)

Într-un context în care tentativele modernizatoare de sorginte iluministă ameninţau privilegiile săseşti de origine medievală, recursul la nişte discursuri care să funcţioneze ca un eşafodaj argumentativ în favoarea menţinerii acestor privilegii este cît se poate de inteligibil. Dublele standarde în tratarea eventualelor paralelisme între istoria săsească şi cea a romilor nu miră. Astfel, mobilitatea spaţială medievală prin intermediul căreia strămoşii saşilor au ajuns în Transilvania era valorizată eminamente pozitiv, în timp ce nomadismul rom era inclus în nişte discursuri criminalizante, accentuînd pericolele pe care le implica: „Avînd un control asupra propriului discurs identitar, saşii au conferit acestei mobilităţi spaţiale medievale o însemnătate superioară. Migraţiei/colonizării săseşti ei i-au atribuit un rol misionar în serviciul civilizaţiei şi al valorilor germane. Desigur, nu s-a pus vreodată problema de a compara sau a pune pe picior de egalitate alogenitatea lor şi cea a romilor. Pentru ei, sedentari şi mediatori de cultură europeană în Răsăritul Europei, romii erau un popor intrus, adus de valurile turce, iar ei, sedentari şi legitimi colonişti, beneficiari ai graţiei şi privilegiilor coroanei maghiare. Discuţia în jurul legitimităţii prezenţei săseşti în provincie nici măcar nu se deschidea spre acest gen de comparaţie“. (p. 184)

Abordarea lui Zăloagă recunoaşte şi faptul că reprezentările simbolice ale saşilor de­spre romi „nu pot fi corect înţelese în afara contextului lor istoric, politic regional şi imperial“ (p. 383). Această contextualizare implică, totodată, şi introducerea celorlalte grupuri etnice şi confesionale în peisajul analitic al volumului. Astfel, autorul volumului de faţă arată cum imaginea celuilalt şi imaginea de sine capătă mult mai mult sens dacă sînt analizate/deconstruite într-un context care ţine seamă şi de ceilalţi „ceilalţi“. Investigarea relaţiilor dintre saşi şi romi în Transilvania şi a imaginii celor din urmă în ochii celor dintîi nu are decît de cîştigat din stabilirea unor legături cu relaţiile cu celelalte grupuri etnice din regiune, după cum o arată prea bine paginile capitolului al şaptelea, intitulat „Rapsodul transilvan“. Aici, Zăloagă arată cum muzica le oferea romilor o cale de acces spre programul cultural-politic maghiar şi cum acesta este unul dintre motivele pentru care elitele săseşti construiau în mod depreciativ imaginea performerilor romi, percepuţi ca diseminatori ai culturii muzicale maghiare. Mai cu seamă în contextul istoric al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, aceasta din urmă avea ori era percepută ca avînd un caracter subversiv. Reprezentările romilor erau astfel, nu o dată, parte a unor relaţii confruntaţionale între grupurile normative sas şi maghiar.

Fără doar şi poate, merită adus în discuţie şi faptul că în contextul profund ierarhic al societăţii transilvănene premoderne, romii şi românii erau uneori plasaţi laolaltă în discursurile elitelor săseşti. Mitizata naraţiune a exemplarei convieţuiri româno-săseşti vreme de opt veacuri nu este, în fond, decît un produs contemporan, vandabil, dar nu neapărat valid. Iar rasismul mult prea prezent în societatea românească de astăzi uită, pe de-o parte, robia romilor din Principatele Dunărene şi, pe de altă parte, faptul că, în Transilvania, valahii şi romii s-au situat deopotrivă pe poziţii inferioare, într-o ierarhie la a cărei construcţie nu aveau acces.

Conceptualizarea orientalismului

Subiectul cărţii Romii în cultura săsească este unul istoric, însă poate fi uşor pus în legătură cu perioada contemporană. Este, de pildă, un loc comun acela că în satele din care saşii care au migrat în a doua jumătate a secolului trecut (mai cu seamă la începutul anilor ’90) „înapoi“ în Germania s-au instalat romi, percepţie interpretată nu o dată în cheie aproape apocaliptică. Dacă nemţii sînt „ai noştri“, chit că au plecat, romii sînt respinşi indiferent dacă pleacă ori rămîn. În general, perspectiva săsească de astăzi nu este mult diferită de cea care predomină în societatea românească, ambele eschivîndu-se de la a aborda chestiuni care ţin de rasism, discriminare endemică ori la sărăcie. În comparaţie cu situaţia din Transilvania premodernă, românii nu se mai află într-o poziţie inferioară, ceea ce s-a tradus însă prin preluarea şi aproprierea unor discursuri ierarhizante, orientalizante şi în mare măsură autocolonizatoare.

Cartea lui Marian Zăloagă este, aşadar, bine-venită din cel puţin două motive: pune în lumină nişte aspecte istorice insuficient investigate şi, totodată, împinge către interpretarea unor fenomene şi procese contemporane într-un context istoric mai larg (fără a cădea neapărat în capcana teleologiei). Este de dorit ca propunerea sa teoretică, şi anume cea a unei analize a producţiei de cunoaştere privind spaţiul românesc de astăzi, care să ţină cont de conceptualizarea orientalismului, să fie preluată şi de alţi cercetători şi rafinată în continuare.

Romii în cultura săsească îşi are şi imperfecţiunile ei, de pildă referinţele iniţiale la autori precum Heinrich Moritz Gottlieb Grellmann ori Heinrich von Wlislocki, neînsoţite de prea multe explicaţii privind cine erau aceştia, ori răfuielile (mai degrabă nenecesare în contextul dat, nu neapărat fără obiect) din primele pagini cu studiile despre romi, care se situează „între ştiinţa istorică şi activismul politic (disimulat sau nu), […] cu potenţial de a sensibiliza conştiinţe prin evidenţierea unei posturi de eternă victimă“ (p. 15). Alte critici sînt evidenţiate în textul semnat de Edit Szegedi, care în mod neobişnuit pentru o prefaţă seamănă parţial cu un rechizitoriu la adresa cărţii, cercetătoarea clujeană (care s-a ocupat, totodată, şi de lectoratul volumului!?!) acuzîndu-l pe Zăloagă „că, pe alocuri, s-a lăsat contaminat de atitudinea şi limbajul celor analizaţi, generînd derapaje de limbaj, generalizări facile şi concluzii pripite“ ori „că analiza este scoasă din contextul micro- şi mezoregional, ceea ce dă impresia că totul se desfăşoară sub clopotul de sticlă, fără cea mai mică relaţie cu lumea din afară“ (p. 10). Dincolo de aceste critici (prea severe, mai ales venind de la redactoarea de specialitate a volumului) ori de altele care ar putea fi aduse cărţii Romii în cultura săsească, rămîn cu certitudine deschiderea conceptuală a lucrării şi abordarea bine documentată a unor aspecte istorice prea puţin cercetate pînă acum.