Satul fără nume

Provin din comunitatea armeană din Bucureşti. Odinioară, armenii erau o minoritate influentă în Capitala României, mai ales înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ei au venit în două valuri de imigraţie, primul val, la sfîrşitul secolului al XX-lea, cînd străbunicul meu, Ohannes, a părăsit Imperiul Otoman în ajunul masacrelor lui Abdul Hamid al II-lea, iar al doilea val, la sfîrşitul Primului Război Mondial, cînd asupra armenilor otomani s-a abătut o catastrofă şi mai mare. În anul 1921, Ohannes a aflat, dintr-un ziar, că o rudă de-a sa, Arsaluis, pe care o credea pierdută, îşi căuta membrii familiei. Ea era stabilită în străinătate, probabil în Siria sau Bulgaria, unde, după război, se aflau mulţi refugiaţi armeni. Ohannes i-a trimis bani pentru călătorie, şi astfel ea a ajuns în Bucureşti, la familia mea. La fel ca şi bunica mea, Zaruhi, Arsaluis provenea dintr-un mic sat din apropierea oraşului Sivas, din centrul Anatoliei. Numele satului nu este cert, după mătuşa mea Agy, care locuieşte astăzi la München, el s-ar fi numit Lisanlou sau Lisanlu. Pe nici una dintre hărţile din prezent nu-l putem găsi. În acel sat, familia mea număra către cincizeci de suflete, majoritarea ţărani şi negustori. Nu ştim nici pînă azi […]