„Scriitorul anului“

  • Recomandă articolul

Lumea literară românească are parte de o nouă frămîntare, provocată de decernarea titlului de „Scriitorul anului“ lui Gabriel Chifu, pentru volumul Ploaia celor trei sute de zile (Editura Cartea Ro­mânească, 2017). Proiectul „Scriitorul anului“ apar­ține Uniunii Scriitorilor și a ajuns la a doua ediție. Un juriu desemnează, timp de 12 luni, un scriitor al lunii, iar dintre cei 12 finaliști se alege „Scriitorul anului“. Se începe cu scriitorul lunii noiembrie din precedentul an și se încheie cu scriitorul lunii octombrie al anului în curs.

Toată problema este că Gabriel Chifu are funcție de conducere atît la Uniunea Scriitorilor, cît și la revista România literară, care mediatizează evenimentul. Or, premiul atribuit lui Gabriel Chifu pare o afacere de familie, una în care „ne premiem noi între noi“, una care n-ar trebui să se întîmple. Nu discutăm aici valoarea cărții lui Gabriel Chifu – care a avut cronici elogioase în România literară –, ci discutăm doar procedeul.

Situația nu-i una care să dea credibilitate acestui premiu, una care să facă din acest premiu unul onorabil. Altfel spus, nu poți să amesteci mere, pere, corcodușe și să spui ce dulceață minunată a ieșit! Pe lista de finaliști sînt scriitori fără funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor, sînt oameni care au avut și relații mai reci sau chiar divergențe cu Uniunea Scriitorilor. Cu Gabriel Chifu este altceva! El este un om care conduce, împreună cu Nicolae Manolescu, Uniunea Scriitorilor și revista România literară. Pentru evitarea oricăror suspiciuni, domnia sa fie se putea suspenda din funcțiile de conducere, măcar temporar, fie se recuza de la nominalizare. În general, premiile au o doză de relativitate (inclusiv Premiile Nobel, care au recompensat și mari autori, dar și autori despre care nimeni nu-și mai amintește nimic), așa încît încă un premiu acordat lui Gabriel Chifu nici nu-l face mare scriitor, nici nu-i coboară cota. El este tot acolo și tot o viitoare istorie literară nepătimașă și nepartizană va spune unde îi este locul în literatura română. Practic, acest premiu, „Scriitorul anului“, nu-i slujește la nimic lui Gabriel Chifu, fiind doar o formă prin care, din nou, Uniunea Scriitorilor aprinde un incendiu, iar vîlvătaia riscă să cuprindă întreaga casă.

Să mai subliniem un lucru. Premiul are și o valoare financiară, inclusiv pentru finaliști, iar banii sînt publici: 5.000 de lei pentru finaliști, 30.000 de lei pentru cîștigător. În general, se vorbește despre grija pentru banul public. În acest caz, există și o implicită valoare morală a premiului. Acesta ar trebui acordat după criterii în care Uniunea Scriitorilor să arate deschidere, adică o formă de fair-play care să nu lase loc contestării, contestare care să poarte numele de conflict de interese. Primești un premiu și ești, în același timp, în interiorul instituției care decide premiul, într-o funcție de conducere. E un premiu fără glorie, fiind acordat în răspăr față de cei care așteaptă mai multă obiectivitate din partea Uniunii Scriitorilor, după ce a mai existat o contestare, acum doi ani, cînd Gabriel Chifu a obținut Premiul Eminescu.

Aflu ca Gabriel Chifu a cedat premiul redacției revistei România literară. Și această cedare nu pare corectă, cîtă vreme circuitul banilor are aceleași coordonate, practic vorbim de o privilegiere a unei redacții din care Gabriel Chifu face parte. De ce n-a cedat banii unor rezidențe de creație pentru tineri scriitori? De ce n-a oferit acești bani pentru tiparirea unor volume ale unor debutanți? Este foarte important să spunem că dacă „Scriitorul anului“ era un premiu privat, juriul își putea premia rudele sau prietenii și nimeni n-ar fi avut nimic împotrivă. Numai că banul public te obligă la mai multă rigoare în atribuirea premiilor. Departe de mine gîndul să cred că Gabriel Chifu este ahtiat după premii. Cred că un scriitor este premiat, în primul rînd, prin legătura directă cu cititorii, cei care decid, prin cumpărarea și comentarea cărților, cît de valoros este un scriitor. Nu cred că Gabriel Chifu se poate plînge că nu are cititori! Și atunci, de ce s-a ajuns în această situație, care nici lui nu-i face cinste? Să fie vorba de o sfidare a juriului, uite, domnule, vrem să-l premiem pe Gabriel Chifu și nu ne pasă de reacții! Să fie vorba de o Uniune a Scriitorilor dezinteresată de reac­țiile opiniei publice și care decide abuziv, peste reguli și bun-simț? Să fie vorba de o hipertrofiere a judecății, în care doar noi contăm?

E de amintit și componența juriului: Mircea Mihăieș (președinte), Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Alex. Ște­fănescu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir. Un juriu care s‑a străduit, 12 luni, să pară echilibrat în opțiuni și care, la sfîrșit, îl alege pe Gabriel Chifu. Titlul „Scriitorul anului“ a avut și un revers al medaliei. Bogdan‑Alexandru Stănescu a fost declarat „scriitorul lunii mai 2017“, pentru volumul Copilăria lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017). Bogdan-Alexandru Stănescu a comunicat public faptul că nu dorește să facă parte dintre finaliști: „Vreau să anunț aici că refuz această nominalizare, cît și participarea la Gala Scriitorul Anului 2017. Le mul­țumesc criticului literar Mircea Mihăieș și profesorului Eugen Negrici, coordonatorul tezei mele de doctorat, doi oameni pe care îi respect enorm. Prezența altor persoane în juriul respectiv, însă, face ca tăcerea și acceptarea mea să fie dovezile unei duplicități pe care n-o suport nici la alții, darmite la alții. Sînt oameni care, eufemistic vorbind, au alte valori decît mine și de care nu vreau să-mi leg numele în nici un fel. Dorm destul de puțin și, atunci cînd o fac, aș vrea să dorm liniștit“. Retragerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu face decît să confirme că un premiu, oricît de tentant financiar ar fi, este important și în func­ție de cine ți-l acordă. De fapt, Bogdan-Alexandru Stănescu a refuzat să fie „anexat“, să fie folosit, să devină „un trofeu“. Un semn de verticalitate morală! Cum spuneam, Bogdan-Alexandru Stănescu rămîne cu cititorii săi, iar Gabriel Chifu cu un premiu care nu-l onorează și care nu-i servește la nimic. E doar orgoliu, sfidare, jocuri care puteau fi evitate. Un premiu care putea să devină un reper, ajunge să fie tîrît de Uniunea Scriitorilor într-o cruntă deziluzie.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13247 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }