Scrisoare deschisă pentru cine o citeşte şi pentru Vladimir Tismăneanu

De Vladimir Tismăneanu mă leagă o lungă prietenie şi o şi mai lungă pasiune comună – aceea a căutării, uneori cu aparenţe maladive pentru cei ce nu cunosc o asemenea pasiune, a trecutului nostru recent, a faptelor şi a semnificaţiilor sale. Asta în vreme ce cu toţii vrem, mai mult sau mai puţin, să uităm. Micile noastre înjosiri. Să uităm, de pildă, cum ridicam mîna, nu neapărat pentru a condamna, dar măcar pentru a fi „de acord“. Altfel, în acest trecut recent, nu se putea. Apoi, cel puţin eu, seara, ascultam Europa Liberă, făurindu-mi eroi. L-am văzut pentru prima oară în carne şi oase pe primul dintre ei, de care mă apropia, ca tînăr istoric, o „afinitate electivă“ şi nu numai. De-a dreptul etică. Vladimir Tismăneanu era o voce. L-am văzut, l-am cunoscut pe el – unul dintre cei ce erau pentru mine „oameni ca zeii“ – nu la multă vreme după manifestaţiile din ianuarie şi februarie 1990, acelea care au consacrat, de fapt, naşterea partidelor istorice, a voluntarismului anticomunist şi a puterii noastre de a ne învinge frica. L-am plăcut din prima.   Era în sala 104 a Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, întîlnirea avea un […]