Scrisul ca vertigo

Jurnalul lui Radu Petrescu, a carui „completare“ cu volumul Catalogul miscarilor mele zilnice (Humanitas, 1999, incluzind anii 1946-1951 si 1954-1956) nu ii schimba in nici un caz traumatic trasaturile deja cunoscute, poate fi considerat drept o extrem de sofisticata masinarie textuala autocentrata, care isi rumineaza cu un calm neverosimil interioritatea, propriile viscere si care a fost produsa de o minte care, normal, la rindul ei, era programata pe inchidere, functiona autotelic si permitea extrem de rare „zvicniri in tangenta“, pentru a folosi o sintagma eminesciana. (Intrebarea pe care si-o pune pe 18 iunie 1956: „Dar cine este Eugen Ionescu?“ rezuma perfect dimensiunile acestei autoconsumptii). Fara indoiala ca numita „autocentrare“, oarecum in raspar cu limitatiile ei, a avut si o coloratura autoprotectoare. Reflexul diaristic al lui Radu Petrescu a surprins – in aceste conditii – cu o extrema precizie si acribie, cu o scrupuloasa respectare a „contractului Blanchot“ datele existentei, proiectiile, incercarile si precaritatile ei, anecdoticul si friabilul a ceea ce i-a fost dat sa traiasca (de pilda, temporara vecinatate cu Mihail Sadoveanu, antiteza sistematica a caruia a fost in acei ani; sau urmatoarea insemnare: „Ma preumblu cu Al.P. la Herastrau. Despre G.C.: «E prea genial!»“, 11 iulie 1955). Dar a […]