Semnul lui Max

Pe Maxim Dumitras l-am cunoscut in atelierul prietenului Ion Dumitriu, in urma cu mai multi ani. Bistritean. Barbos (ca orice artist plastic). Blind. Linistit. Interiorizat. Aproape nimic boem in persoana lui. Mai degraba ceva de calugar. Plus o vesta de piele. Si o usoara crispare. Si o anume expectativa. Cu o privire inchisa si intrebatoare care parea sa ascunda un fel de suferinta secreta. Boala dupa o alta lume? Da. Aveam sa descopar asta in clipa in care l-am redescoperit pe Maxim (prietenii ii spun Max) Dumitras la el acasa in Sangeorz. Am vazut muzeul gindit de el (pe atunci aflat in amenajare), i-am inteles pasiunea pentru obiectele vechi si cultura taraneasca, am priceput imediat resorturile prieteniei sale cu Ion Dumitriu. I-am vizitat atelierul din fundul unei curti napadite de iarba. L-am ascultat vorbind. Limpede, exact, cumpatat, cald, sigur de sine. Un om care stie ce vrea sa faca cu talentul si viata lui. Am simtit atunci nevoia unui semn care sa-l tina pe Max (il vad atit de rar!) aproape de mine. In iarba curtii erau risipite mici bucati de marmura alba, probabil resturile de material ale unei lucrari. Am pus o bucata in buzunar. Mai tirziu am daruit-o […]