A copilărit într-un tîrg din Moldova, Tîrgu Ocna. A făcut facultatea de Litere la București, fiind oprit asistent de Tudor Vianu. A plecat în Occident la începutul anilor ’80, lucrînd la Europa Liberă. A fost Senior Editor la Radio Europa liberă timp de 12 ani, comentator politic și realizator al programului Actualitatea culturală românească, împreună cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Din 1995 a fost lector de limba şi literatura română la Institutul de Romanistică al Universității din Heidelberg, pînă în 2002, cînd s-a pensionat. Locuiește în Germania, la München, din 1983. Dintre lucrările publicate: Romanul lecturii (Cartea Românească, 1976, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor), Orizontul traducerii (Univers,1981, a doua ediție, adăugită, în 2004, Editura ICR), Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco. 1926-1940 (Carl Winter Verlag, Heidelberg, 1989), aceasta din urmă fiind versiunea prescurtată a volumului Anatomia unei negații (Minerva, 1991, Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor), volum respins de cenzura comunistă din 1973 și pînă în 1989, Copacul din cîmpie (Editura Polirom, 2003, carte distinsă cu Marele Premiu ASPRO pe 2003, la Tîrgul Internațional de Carte Bookarest din 2004), Covorul cu scorpioni (Editura Polirom, 2006), Tîrziu, de departe (Editura Cartea Românească, 2012).
Gelu Ionescu a împlinit 80 de ani pe 8 iunie. I‑am trimis la München cîteva întrebări, care au dus la un interviu, din care, în acest număr, publicăm prima parte.
Cum sărbătoriți împlinirea a 80 ani?
Cum să sărbătoresc, cum mă simt? Sînt oarecum uimit că am ajuns la o vîrstă care nu are preţ: o şansă, o mulţumire, dar şi o teamă de infirmităţile ce vin, unele au venit, sînt încă rezonabile, ca să zic aşa. S-a întîmplat că, de la un moment dat, din viaţa mea au dispărut bătrînii. După ce am plecat din ţară (1982), bătrînii din jur au dispărut fără ca eu să le fiu în preajmă. Tatăl meu murise tînăr şi am fost lîngă el: să vezi murind un om atît de aproape, e greu, e prea greu (am promisiunea fetei mele că nu va asista la final). Cînd a murit mama nu eram lîngă ea, am venit de la München la înmormîntare. Mulţi prieteni au dispărut fără a-i mai fi văzut – dar aşa se întîmplă cînd eşti departe. În fine, fiecare e cu povestea lui, cu pierderile şi despărţirile lui. Sigur că, făcînd socoteala, aştepţi să vezi cum vine: în genere, aştept destul de calm, poate şi pentru că nu e – în orele astea cînd răspund la întrebările dumitale – iminentă.
S-a întîmplat, acum vreo trei ani, să mă trezesc aşa, dintr-odată, cu spusele lui Prospero, din Furtuna shakespeariană, pe buze: „Şi-un gînd din trei să-ndrept către mormînt“. Gîndul a venit aşa, din senin, m-am dus la text, ţinusem bine minte. A fost însă un semn şi pentru altceva: mă obseda întrebarea (cu calm însă) cum au venit versurile astea în capul meu? Pînă cînd mi-a venit şi explicaţia „secretă“. Cred că am înţeles mesajul subconştientului: era dorinţa, uitată de mult, rătăcită prin cine ştie ce ungher al sufletului, să scriu nişte texte despre… Shakespeare. Scrisesem în ţară un text la programul unei premiere cu Furtuna, montată de Liviu Ciulei, el îmi ceruse să contribui în caietul de sală. A fost un spectacol bun, cu George Constantin şi Victor Rebenciuc (nu-i pot uita!). M-am apucat, deci, de citit şi răscitit – am şi scris apoi despre Shakespeare, textele există, se înmulţesc. Spre fericirea mea. O mare fericire să stai luni şi luni cu literatura asta, mare, în faţa ochilor şi să te tot gîndeşti la ea. Un lux intelectual, nu? Însă, de atunci încoace, cu adevărat aşa s-a întîmplat: un gînd din trei îndrept către mormînt (sau aproape trei, mă rog, să nu exagerăm); mai ales mă preocupă cum (mai puţin cînd) voi ajunge acolo, sperînd ca demnitatea minţii şi a corpului, de voi avea noroc, să nu mă părăsească prea urît. Mai ales şi pentru cei din jur.
Care este cea mai mare bucurie, acum? Ce regretați cel mai mult din viața dumneavostră?
Mă bucur că mai trăiesc încă o parte din prieteni şi că îi mai văd, fiindcă doresc foarte mult să-i văd cît de des: pe Ion şi Ioana Vianu, pe Radu Cosaşu, pe Mircea Martin, pe Monica şi Mircea Spiridon, pe Alexandra şi Grigore Slavu, aflători la Paris, mai sînt risipiţi şi alţii, care încotro, cum s-a risipit o parte din lumea românească alungată de istorie. Mă bucur că stau de vorbă la telefon, cît se poate de des şi de mult, cu Marta Petreu, cu care cred că ne-am văzut, pe fugă, de două-trei ori. Bucuria cea mai mare este că sărbătoresc, cu decenţă, anii pe care îi mai am împreună cu fiica mea, Domnica. Ea este semnul vieţii mele. De regretat sînt multe, ca la tot omul. Dar, esenţial, nu regret nimic din ceea ce am făcut sau n-am făcut. Am scris cît am putut, nimic mai mult sau mai puţin, şi cît am putut mai bine, în condiţiile vieţii mele. Sînt foarte mulţumit că am fost profesor şi că unii dintre studenţii mei îşi amintesc cu plăcere de mine. N-am ştiut decît tîrziu, relativ tîrziu, că meseria asta îmi place atît de mult. Sînt mulţumit că mi-am făcut o parte din datoria pentru ţară şi pentru clasa mea socială spunînd, la radio, cît mai multe adevăruri. Dar cei 12 ani petrecuţi la Europa liberă m-au scos din profesiunile mele, le-am reluat greu şi cum am putut mai bine. Aş fi vrut să văd mai multe locuri din lume, să văd oraşe şi opere de artă – sau să fiu un meloman mai „învăţat“, nu aşa „sălbatec“ cum sînt. Muzica e cea mai desăvîrşită artă, aşa cred. Regretele nu mă chinuie, nu cred că am făcut prea multe fapte rele, ireparabile. Am greşit, ca tot omul – şi dacă există iertare, sper să o am. Cred, cu toată sinceritatea, că am fost un om norocos – un om norocos (aş putea să enumăr mari şi mici noroace de care am avut parte). Și că am bucuria de a spune asta, zîmbind mulţumit. Iar în ceea ce am scris am ţintit cît mai sus – nu ştiu dacă am reuşit să conving. Eu sînt convins de adevărurile din scrisul meu, atîta cît a fost, cît e. Nu o spun cu bine cunoscuta „suficienţă“, ci cu modestie – nici convingerea, nici modestia nu sînt însă false.
N-am să vă întreb, deocamdată, de Europa liberă, am să vă întreb despre anii de liceu și de facultate. Ce liceu ați făcut? De cînd ați luat hotărîrea să mergeți la Litere? Chiar doreați să fiți profesor?
Liceul l-am făcut la Tîrgu Ocna, unde mi se pripăşise familia. Un liceu destul de pricăjit şi foarte provincial – iar în anii ‘50 învăţămîntul era o jale. Făceau oamenii ce puteau – aşa şi profesorii. Mai am doi prieteni din liceu, se află la Oneşti, unul a fost avocat, celălalt tehnician de precizie. Dar am o amintire bună, o nostalgie evident livrescă: aceea a tîrgului de provincie moldovenească, cu strada mare, frizeria, bodega şi grădina publică (astea erau, de fapt, marile „instituţii“ ale tîrgului), cu casele ascunse de pomi şi flori, cu oameni, pe care se întipărise, fără ca ei să-şi dea seama, acel profil al suficienţei, naivităţii, al bunătăţii tîmpe, dar încurajatoare şi generoase, al indiscreţiei şi al incapacităţii de a pricepe „lumea“. Așa era provincialul de atunci. Bunicii mei aveau o casă cu pomi şi flori – casa a fost dărîmată (ticăloasa desfigurare a orăşelelor patriarhale) înainte ca ei să se prăpădească. Nici fotografii nu prea am. Consider că a fost bine să văd, să trăiesc şi acest „ceva“ din viaţa asta, acum total pierdut. Cînd am plecat, de acolo am plecat – şi trebuia să fiu inginer (despre episodul acesta, despre trecerea de la inginerie la Litere am scris în cartea mea de memorialistică Covorul cu scorpioni).
Cînd m-am trezit, măcar în parte, din provincialismul de atunci, mi-am dat seama că mă interesează ceea ce ştiam că-mi va aduce fericire: cărţile, artele.
Părinții dumneavoastră v-au încurajat să mergeți la Litere?
Părinţii mei, aruncaţi într-un loc unde se ofileau, au avut bunătatea să mă lase să o iau de la capăt. S-au privat de multe – dar au fost mîndri şi răsplătiţi cînd am ajuns la catedră şi am publicat în reviste. Nu le-am fost destul de recunoscător – iată că, scriind, am ajuns să văd un mare regret, acesta. Vina. Familia, care acum s-a stins, total, nu a aprobat plecarea mea din ţară, unii nici prezenţa mea la Europa liberă – ce să fac? Asta e, a fost!
Ce cursuri memorabile ați audiat, ce profesori v-au încîntat și de ce?
Am avut cîţiva profesori buni: sigur, Tudor Vianu, care m-a luat la el graţie norocului meu, şi nu ştiinţei mele, atunci precare, Edgar Papu, Paul Cornea, Crohmălniceanu, lingvişti excelenţi cum au fost Boris Cazacu şi Valeria Guţu-Romalo (nu eram prea dotat… şi nici prea silitor la discipiniile lor).
Ce colegi ați avut la Litere?
Cu colegii am pierdut de mult legătura, doar cu Vasile Lungu mai păstrez comunicarea, doar cu cărţi preţioase despre Tudor Vianu mai am contact. N-am avut prieteni între colegi, era limpede că unii, mai pe linie cu politica, nu prea mă înghiţeau. Mă feream să mi se descopere originea socială şi minciunile din fişele de la cadre, încît eram de o prudenţă maximă. Au fost ani de lectură, de treptată trezire… foarte tîrzie.
Ce însemna prietenia în acei ani?
Prieteni mi-am făcut în afara facultăţii. Prietenia a avut pentru mine o importanţă majoră, rar concurată de alte sentimente. Revin la anii studenţiei. Cu timpul, s-au adunat mulţi prieteni. Eram cu toţii în grade diferite de mare sărăcie şi de frică de dosar, iar unii aveau părinţi în închisoare. Şi, deci, dosare mult mai… periculoase ca al meu. Între ei, Vlad Georgescu, care m-a adus la Radio Europa liberă, mult mai tîrziu, în 1983; el emigrase înaintea mea și ajunsese directorul departamentului românesc. Alți colegi, mulţi, nu mai sînt, cum nu mai este nici Vlad Georgescu, decedat la 55 de ani, în 1988. Cînd am început să colaborez la Contemporanul, m-am împrietenit repede cu regretatul Roger Câmpeanu, am ţinut foarte mult unul la altul. Nici el n-a crezut că fac bine plecînd din ţară. Apoi, m-am împrietenit cu Radu Cosaşu şi cu Laurenţiu Ulici. Cînd m-am întors pentru prima oară în România, la exact 10 ani de la plecare, în 1993, m-au aşteptat şi am vorbit multe ore numai cu Roger Câmpeanu şi cu Radu Cosașu. De neuitat acele întîlniri cu prietenii mei, cu Roger și cu Radu! La catedră a venit foarte repede amiciţia cu Matei Călinescu, cu Victor Ciobanu şi cu Mircea Martin. Pînă a plecat, la începutul lui ’73, cu Matei ne-am văzut foarte des şi am învăţat multe de la el. Ştiind că nu se mai întoarce, mi-a lăsat toate actele. Expedierea lor a fost o aventură: au trecut pe fundul sacului de voiaj al lui Marie-France Ionesco. În viaţa literară am intrat încet-încet, publicam puţin. Mi-au fost prieteni Doinaş şi Ianoşi, mai apoi Mircea Zaciu, cu care m-am văzut şi în Germania. Amici am avut mulţi, sînt un om amabil, în general. Poate că îmi voi face timp să scriu mai multe despre acei ani.
Ați început facultatea în 1958. Discutați politică în anii de facultate? A fost vreun coleg sancționat pentru opinii politice? Ați simțit „dezghețul“ anilor ’60?
„Dezgheţul“ l-am simţit şi am sperat că va dura. Dovadă că, între 1964 şi 1971, mulţi dintre noi am fost plecaţi cu burse în străinătate şi ne-am întors. Şi Matei, şi Vlad, şi Ion Vianu, şi mulţi alţii. Se întîmplase ca, de pildă, în 1963, Tudor Vianu să aducă în toamnă patru noi asistenţi, aproape toţi cu „bube“ la dosar: Matei Călinescu – avînd o origine socială cam… putredă, Sorin Alexandrescu – nepot al lui Mircea Eliade –, pe Dan Grigorescu și pe mine. Atmosfera se schimbase. Cît am fost student, în anii ’58-’60, erau şedinţe de demascare şi exmatriculări. La aceste şedinţe – la care asistam cu groază (de fapt, cred că au fost două) – a fost „scuturat“, dar nu prea mult, Toma Pavel, care și el a plecat și a făcut o carieră în Statele Unite. Mulți studenți erau daţi afară, la avizier erau zilnic anunțuri cu studenți exmatriculați. Pentru mine, era un „exerciţiu“ zilnic să descopăr că am scăpat. Din fericire, tatăl meu nu făcuse nici un fel de politică (a fost un om timid), iar bunicul meu murise în mai 1947, înainte de a ajunge în închisoare. Dar, revenind la anii „dezgheţului“, atunci au început să vină cărţi şi reviste din Occident.
Din țară, ce reviste citeați?
De citit, erau din ce în ce mai bune, Gazeta literară (transformată în România literară), Echinoxul de la Cluj, Viaţa Românească. Luceafărul şi Săptămîna aproape de la început erau, vizibil, îndrumate de către Securitate şi de cei ce o slujeau dintre scriitori. Conflictele lor cu „partida“ cealaltă, majoritară, au început devreme şi au ajuns la o conflictualitate greu de imaginat de tinerii scriitori de azi. Şi, de fapt, foarte bine fac să ignore aceşti ani, să aleagă numai ce vor ei şi să meargă mai departe – doar să preţuiască libertatea au datoria şi să n-o mîzgîlească în texte şi gesturi de sfidare, în spiritul modei. Sfidarea adevărată e o vocaţie – arta a cîştigat mult din ea. Moda, ca modă, nu ca vocaţie, e de fapt o tîmpenie, o jalnică capcană a ratării. Numai gustul, oricît de dispreţuit astăzi, contează, în sensul că, fără el, totul e inutil, ratat, în preţuirea artisticului. Aşa cred: în gust înainte de toate.
Erați asistent la Litere cînd Ceaușescu a venit la putere, în 1965. Cum ați privit acel moment? Dar momentul din mai 1968 v-a făcut să fiți optimist cu privire la viitorul României?
Ceauşescu nu a fost „simţit“ ca dictator de la început. În 1968, mulţi au aplaudat – şi pe bună dreptate – opoziția față de invadarea Cehoslovaciei. Saţiul de tot ceea ce era ruso-sovietic fusese mare şi revoltător pentru o conştiinţă naţională „normală“. Cînd am văzut faimoasa cuvîntare de la balcon, am crezut că, de fapt, preopinentul ţipă de frică. Mă îndoiesc acum, pentru că l-am văzut murind.
Cînd, de fapt, vi s-a făcut silă de Ceaușescu?
Rolul lui a devenit repede nefast. Mentalitatea sa rurală, în sensul cel mai rău al cuvîntului, se înscrie într-o linie de reacţionarism care are o tradiţie nu pe deplin depăşită nici azi. Întorci spatele lumii ca să cultivi, în fals, „specificul“ (de fapt, suficienţa ce izolează şi supralicitează „localul“). Specificul se deduce din reuşita în lume, şi nu invers. Pe de altă parte, astăzi, ca și ieri, e cultivată ideea complotului lumii pentru produsul nostru naţional. A persecuţiei, a conspiraţiei antiromâneşti. De mai bine de un secol şi jumătate, acest tip de gîndire, reacţionar, blochează în loc să dezvolte. Din fericire, foarte mulţi tineri par a se fi eliberat. Sterilitatea acestei discuţii, falsă încă de la premise, are consecinţe mizerabile. Dar asta e o poveste lungă şi, în fond, secundară, în condiţiile lumii de azi. Lumea de azi! Se schimbă de la o zi la alta! Sentimentul meu cel mai adînc şi acaparant, îngrijorător fără încetare, este acesta, că lumea se schimbă radical, incomprehensibil de repede şi cu urmări inimaginabile. Sigur, nu numai tehnic şi „numeric“, ci în adîncul vieţii interioare a fiinţei umane. Opt oameni din zece stau cu smartfonul deschis ca să comunice (fals!) sau să „existe“, prin el, şi în orele libere. E maşina care te fereşte de gîndire, fără greş! Apoi, majoritatea oamenilor de mîine vor lucra la computer aproape totul. „Progresul“ (real!) e prea mare şi prea puternic pentru psihicul şi „calitatea“ omului de azi (nu-mi vine în minte un cuvînt mai potrivit, acum).
De ce vă temeți de tehnologie? Ce alte fapte vă îngrijorează?
Văd o lume împinsă spre un fel de autism şi perfect manipulabilă. Urmările acestui tip de viaţă se văd şi în proliferarea terorismului, care se folosește de tehnologie. Dar e mult mai teribil terorismul acceptat al instrumentului devenit nu fetiş, ci act determinant al vieţii. Apoi: migrările în masă, de zeci de milioane, de abia au început. Iar omul politic de azi nu numai că vine dintr-o mediocritate incapabilă să facă altceva decît aranjamente paleative şi gesturi fără şanse de constantă eficacitate, dar e şi neputincios moral să asume ceea ce ar trebui asumat, în numele mandatului primit de la alegătorii săi. Sau dezastrul imposturii monumentale, ca în ţara cea mai puternică a lumii. Sigure, atotputernice sînt numai băncile – şi formele de protest faţă de ele au devenit penibile, ridicole pentru că fundamental sînt ineficace. Greva şi demonstraţiile nu duc la nimic, pentru că sînt nimic. Efectul lor e mai puţin decît punctual. Pare o imbecilitate să mai vorbeşti despre morală în faţa internetului. Va apărea, cu siguranţă, ceva care să înlocuiască puterea inatacabilă a banului. Să o înfrunte. În fine, nu cred că sînt atît de neliniştit şi de sceptic pentru că sînt bătrîn. Sînt bătrîn, dar am ajuns adînc tulburat de soarta lumii pe care, nu peste mult timp, o voi părăsi – cum e şi normal. Aşadar, omului de astăzi îi este pusă în pericol, în chipul cel mai paradoxal, în era lui „se ştie şi poate totul“, puterea de a se individualiza. Şi de a comunica – paradoxal, nu? Doresc, tot atît de mult cît mă tulbură totul, să mă înşel. Căci există, totuşi, libertatea. Şi binele, binele ăsta – care e cum e.
(continuare în numărul viitor)
Interviu realizat de Ovidiu ȘIMONCA