Revenit nu de multă vreme dintr-o scurtă călătorie turistică în Spania, mărturisesc că‑mi este peste putinţă să mă adaptez la nesfîrşitele mizerii ale vieţii zilnice din patrie. Şi nu e vorba aici despre dimensiunea glorioasă a unei istorii şi culturi mondializate de aproape jumătate de mileniu. E clar că, oricît de poetică ar fi o biserică bucovineană din lemn, sentimentul măreţiei şi al veşniciei nu-l trezeşte decît o catedrală cum este cea din Sevilla ori cea din Granada. Este evident că oricîte fapte de vitejie ar fi săvîrşit strămoşii noştri în bătăliile pentru apărarea ţărînei ancestrale, acestea nu pot intra în competiţie cu expediţiile dedicate descoperirii Lumii Noi sau cu războaiele de cucerire a Europei continentale de către Regatul Spaniol. E strident că, indiferent de importanţa lui Eminescu sau a lui Cărtărescu pentru literatura noastră, opera lor păleşte în faţa celei universale a unui Cervantes sau Lorca. Etc.
Pînă la urmă, nici nu trebuie să mergem atît de departe cu itemii unor posibile comparaţii. Nu istoria se cuvine invocată, ci maniera civică în care ne raportăm la prezentul concret şi anonim. Fireşte că trecutul determină ţesătura prezentului şi prefigurează cum va arăta viitorul. Dar aceasta este o proiecţie intelectuală complicată şi, posibil, lipsită de relevanţă. Ceea ce contează cu adevărat este felia mică de existenţă cotidiană, segmentul anodin în economia căruia ne consumăm viaţa. Iar din acest punct de vedere, felul în care se înfăţişează automobilele din trafic poate constitui un reper riguros al sănătăţii mentale ce-i caracterizează pe locuitorii unei comunităţi.
Bucureşti, un haos automobilistic
Autoturismele de pe carosabilul bucureştean sînt diferite nu numai din unghiul de vedere al mărcii şi al stării de uzură, ci şi al gradului de curăţenie ori al coeficientului de prezervare a „sănătăţii“ caroseriei. Pe malurile Dâmboviţei poţi admira ultimile tipuri de Mercedes sau Audi, specimene Ferrari ori Masseratti de serii scurte, dar şi autoturisme standard, populare, de la Renault, Citroën, Škoda şi pînă la Seat, Fiat şi Wolkswagen, asta ca să nu mai vorbim de nenumăraţii hibrizi autohtoni, de tipul Logan, Stepway, Sandero şi Duster. Fireşte, pe lîngă toate acestea continuă să navigheze la cote incredibile de poluare eternele şi fascinantele Dacii de varii generaţii, acompaniate în devălmăşie de antice Trabanturi, Wartburguri şi Moskviciuri. Tabloul este unul teribil de eterogen, mărturisind o colcăială de-a dreptul orientală, căci în Apus, indiferent că-i vorba de Paris sau de Budapesta, nu poţi să afli o atît de caleidoscopică istorie vie a automobilului.
Dar dincolo de aspectul vechimii sau de brand, ce anume individualizează autoturismele bucureştenilor? Ei bine, maşinile acestora sînt, de regulă, foarte murdare. Prăfuite pînă la disperare. Jegoase pînă la infarct. Mîzgălite aşa încît şi un pictor abstract le-ar invidia. Cumplit picăţite de ureea corozivă a porumbeilor. Pe scurt, gradul de mizerie al autoturismelor reflectă spaţiul de provenienţă al proprietarului. Cele mai curate maşini provin din zonele rezidenţiale de la Pipera, Băneasa etc., adică tocmai din cartierele oamenilor cu bani, ce-şi pot permite un garaj personal sau o curte protejată. De asemenea, curate sînt şi autoturismele vechi, ce provin din cartierele Capitalei, nimic altceva decît maşinile obosite ale părinţilor noştri, dar care sînt bine apărate prin nelipsita prelată.
În schimb, automobilele majoritare sînt exact cele folosite cotidian, parcate te miri unde, prăfuite, îngălate şi mîzgălite „artistic“ de tot felul de plasticieni de circumstanţă. Delăsarea generalizată mărturiseşte un aspect strigător la cer: aproape că oamenilor nu le mai pasă de felul în care arată maşina pe care o conduc. Ei ştiu, de altminteri, că e absolut inutil să-şi mai spele autoturismul în condiţiile în care străzile Capitalei sînt perpetuu pline de praful nesfîrşitelor construcţii sau reparaţii.
Freud şi caroseria mutilată
Dar cel mai grav simptom psihopatologic este cel reprezentat de numărul incomensurabil de zgîrieturi ce desfigurează vopseaua şi caroseria automobilelor bucureştene. Nicăieri în lume, exceptînd cîteva biete ţări africane şi, poate, Bulgaria, nu sînt de găsit atîtea „victime“ ale demenţei, resentimentului şi agresivităţii paranoice. Maşinile mai noi, chiar fără să fie foarte scumpe (Škoda sau Renault), înseamnă pentru numeroşi bucureşteni săraci, de regulă „cartierişti“, pensionari, şomeri, declasaţi, rurali deplasaţi „la Bucale“, spre a-şi cîştiga coltucul de pîine etc., o permanentă sfidare morală. Resentimentari, ei gîndesc aşa: „Adică de ce matale să ai şi eu nu?“. Şi, ca gest al unei răzbunări nenominale, ei scot cheia, agrafa sau briceagul şi hîrşt!, se exprimă scrijelind proxima caroserie. Uneori, furia le este provocată de faptul că nu pot trece prea uşor pe lîngă un atoturism oprit pe trotuar. Efortul de a-l ocoli ar fi minim, însă e clar că pricina reală a revoltei nu aceasta este, ci purul resentiment, invidia şi neputinţa de a accepta că alţii au fost mai norocoşi, mai şmecheri sau chiar mai merituoşi decît dînşii. Forma cea mai gravă a delirului o constituie însăşi desfigurarea ţesutului exterior al maşinii chiar de către alţi proprietari de autoturisme! În cazul acestora, nu resentimentul şi invidia intră în joc, ci furia că le-a fost ocupat ceea ce ei consideră, pe drept sau pe nedrept, că le-ar aparţine ca spaţiu de parcare.
Hélas! Ce dor îmi este de curatele şi sclipitoarele maşini spaniole, nicicînd ţintă a urii sociale din partea unei populaţii sărăcite şi umilite!
Nu cred că bogaţii sunt cei buni şi săracii sunt cei răi. Totuşi autorul a atins o problemă cheie pentru comportamentul civic al societăţii dîmboviţene, pentru relaţiile între locuitorii unei localităţi, oraş sau sat.
… „……. Resenti¬men¬tari, ei gîndesc aşa: „Adică de ce matale să ai şi eu nu?“. Şi, ca gest al unei răzbunări nenominale, ei scot cheia, agrafa sau briceagul şi hîrşt!, se exprimă scrijelind proxima caroserie….. „…..
O sintuaţie asemănătoare cu o societate civică infectată, bolnavă a fost 1945-1951 într-o ţară sub ocupaţie cu „ofiţeri culturali” occidentali, americani şi britanici, cu cele mai multe oraşe bombardate şi o populatie confruntată cu lipsa de locuinţe şi în acelaşi timp cu imigrarea a 12 milioane de refugaţi din centrul-estul continentului. Relaţiile între germani, despre ei e vorba 1945-1951, au fost foarte dificile şi pline de tensiuni. Totuşi s-a ajuns 1947- 1989- 2017 la o democraţie puternică în Westgermany, după 1990 si în „DDR-Sowjetzone”, cu o societate civică împăcată cu statul de drept, împăcată cu regulile democratice. Azi această societate imens afectată în anul unu al libertăţii 1945 are locuitori împăcaţi cu democraţia, cu statul de drept, multumiţi de ţara şi soarta lor!
…. „ … Fireşte că trecutul determină ţesătura prezentului şi prefigurează cum va arăta viitorul. Dar aceasta este o proiecţie intelectuală complicată şi, posibil, lipsită de relevanţă. Ceea ce contează cu adevărat este felia mică de existenţă cotidiană, segmentul anodin în economia căruia ne consumăm viaţa. … „…….
Trecutul secolului 20, acel război 1914-1945 mondial dezastruos, a deformat şi a amputat societatea Germaniei (holocaustul, 12 milioane refugiaţi din est) în prima parte a secolului 20 în mod monstruos. Istoria e cunoscută. Rămîn întrebările autorului care nu sunt specifice numai pentru dîmboviţeni.
Un rol esenţial în crearea şi refacerea încrederii, al solidarităţii între locuitorii din Bundesrepublik D. 1947-1989- 2017 l-au avut structurile şi cetăţenii (Thomas Mann a fost monarchist 1914, a crezut în lupta „Kulturkampf” între „civilisation” franco- anglosaxonă” şi cultura germană. După 1919 devine un democrat inflăcărat, un susţinător al Republicii de la Weimar, un adversar necruţător al dictatorului) ale Republicii 1919-1933 Weimar, care s-au dedicat 1945 fără rezerve democraţiei şi „Westbindung” (Adenauer 1956, NATO si EWG- UE.6). Selecţia pozitivă din partea „ofiţerilor culturali de ocupaţie” americani (mulţi evrei tineri au revenit 1945 în uniformă americană în ţara natală) şi britanici a contribuit esenţial la reclădirea vieţii culturale şi a publicaţiilor de masă (Der Spiegel, Der Stern, ziare, etc.), a accelerat însănătoşirea socieţătii civice.
Ce îşi doresc demonstranţii din ianuarie 2017 la Bucureşti şi în toată ţara? Cum se pot realiza dorinţele, aspiraţiile lor? Autorul pare foarte resignat. Am speranţe mari ca tinerii 2017 să-şi decidă soarta proprie fără ezitare în consens, ca continuare a activităţilor de pe stradă în spaţiul public ianuarie 2017, orientate spre binele obştesc. Nu cedăm. Rezist. Zis şi făcut? Ce s-a realizat din ianuarie 2017 pînă în vară? Ce nu s-a realizat? Ce e de făcut?
Rolul pe care „membrii de partid”, cetăţenii înrolaţi în diferite partide politice, îl au în crearea sau impiedicarea încrederii în democraţie şi statul de drept e bine documentat în observatorul cultural al secolului 21.
Exemplul pe care SPD- socialdemocratii lui Kurt Schumacher & Willy Brandt l-au dat 1945- 1969-1989- 2017 merită cunoscut. „Sozialneid”, invidia descrisă de autor cu „furie civică” a fost o problemă reală în „Trizonezia” (zonele ocupate 1945 de americani, britanici şi ferancezi) şi rezolvată de SPD- socialdemocraţi prin refuzarea acestei slăbiciuni a „electoratului” german. Nu s-au făcut jocuri politice meschine 1945- 1951- 1969 cu această problemă periculoasă din partea SPD- socialdemocraţi (CDU la guvern, ca azi).
Autorul V. P. a văzut de aproape ce se întîmplă pe stradă şi în societatea civică dîmboviţeană, a scris fără iluzii. Care soluţii? Ce e de făcut azi?
Vedeti doar partile rele.
De ce nu va implicati?
Idei, actiuni. Gasiti sursa problemelor!
E una sa te duci in vacanta intr-o locatie si alta sa traiesti acolo.
@CHARLIE: daca imi amintesc bine acum cateva luni la Ierusalim (orasul istoric) un palestinian a intrat cu un camion parca intr-un grup de soldatese omorand cateva. O sa ne inchidem in case sau vom merge la fel pe strada in Barcelona, Ierusalim sau Bucuresti. Tragedia este ca platim inconstienta politicienilor din toate taberele care nu pot si nici nu vor sa eradicheze CAUZELE terorismului.
Oare iti este dor si de masini specializate in calcarea pietonilor ca la Barcelona pentru a sfinti numele lui Allah si a garanta intrarea in Raiul/Iadul musulman. Cat despre mine ma lipsesc. Imi este totusi frica ca ma va zbura cineva in aer si voiu intra intr’un loc pe care mi-as fi dorit sa ajung. Asta se numeste double jeopardy : nici locul si nici societatea nu-mi convin.
De ce trebuie neapărat invocat Eminescu şi comparate bisericile de lemn din România cu catedralele din Spania atunci cînd este vorba despre … maşinile din Bucureşti ? Idiosincraziile şi nemulţumirile faţă de realităţile capitalei, faţă de bădărănia unor automobilişti, în aceste zile de caniculă, vin să alimenteze iarăşi şi iarăşi nesăţiosul, durabilul, imensul complex de inferioritate românesc.