Sieranevada sau plictisul ca formă de existenţă

Am văzut Sieranevada la Muzeul Ţăranului Român. Filmul a rulat cu casa închisă, majoritatea biletelor fiind vîndute online. Trecuse o lună de la premieră, iar afluenţa de la MŢR m-a surprins: nu sînt dese asemenea momente la cinematograful de la Şosea. Am citit mai apoi cronici, interne (Gorzo, C. Rogozanu) şi externe (în The Guardian, The Telegraph etc.). Filmul m-a intrigat. M-a ţinut acolo trei ore şi aş mai fi stat încă mult timp. M-am plictisit şi m-am înviorat alternativ. M am gîndit, pe întreaga durată a filmului: oare unde am mai văzut asemenea scene? Şi, de asemenea, unde am mai întîlnit cadrele acestea toropitoare? Cum să (vă) spun, sînt un pic zăpăcit de realismul filmului. Sieranevada se deschide ftizic, cu vremea apăsătoare a unei iernii apoase, jilave. Zăpada răzleaţă amplifică aglomeraţia şi confuzia oraşului hibernal. Dinspre strada Ionel Perlea se văd troleibuzele ce şerpuiesc deşirate printre străduţele înghesuite. În acest cadru amorf, se inserează Lari (un fel de martor răbdător-flegmatic al tuturor posibilităţilor plicticoase) şi scenele încep să se deruleze antrenant-monoton. Nu mai înşirui numele personajelor şi preaplinul vieţii lor obişnuite. Au fost detaliate în alte cronici bune ale autorilor amintiţi mai sus. Voi spune succint, că în filmul lui […]