Steagul și omul de lîngă tine

Patriotismul nu se măsoară în buna cunoaștere a Imnului național. Dacă nu știi decît două versuri din Imn, nu ești mai puțin patriot. Dacă ai învățat toate cele 11 strofe, dacă știi cine sînt și autorul versurilor și cel al muzicii (televiziunile, cînd sînt în criză de subiecte, întreabă pe vreun demnitar: „Dom’le, da’ cine a compus muzica/ versurile?“ și apoi aruncă un hohot de rîs peste secvență), dacă îți duci mîna la inimă, în fața televizorului, cînd joacă vreo națională a României, lăcrimînd frugal (dar, pe urmă, spargi un lighean de semințe și dughești o navetă de bere, înjurîndu-l pe Răzvănel sau pe Piți), nu vei primi certificat de patriot și nici nu vei fi imortalizat la muzeul figurilor de ceară. Patriotismul nu e festivism, patriotismul nu e kitsch, patriotismul nu e deloc o lălăială adormitoare a Imnului Național, cînd se deschide anul școlar în prezența vreunei notabilități locale sau naționale. Am văzut luni, 12 septembrie 2011, cam cum s-a intonat Imnul, într-o școală din Botoșani, în prezența ministrului Daniel Funeriu. Jalnic, colosal de prost cîntat, o corvoadă, limbi împleticite, figuri obosite după primul vers. Ce-i așteaptă pe acei învățători și profesori care n-au cîntat cu entuziasm? O pedeapsă […]