Studiile de patrimoniu şi responsabilitatea Universităţii

Anul care tocmai s-a încheiat a adus în spaţiul public românesc o noutate care nu va rămîne fără urmări: primele manifestaţii de stradă de mare amploare pentru apărarea patrimoniului cultural şi natural. Precedate, la o scară mult mai redusă, de luări de poziţie similare, ele sînt expresia unei sensibilităţi – aş zice a unei îngrijorări colective – ce s-a decantat lent, dar inevitabil, în ţara în care, de la Mănăstirea Văcăreşti la tezaurele de aur dacice din Munţii Orăştiei şi la galeriile miniere romane – fără a mai pomeni de vechi icoane, tipărituri sau case boiereşti –, nimic nu pare să fie cu adevărat la adăpost de pericolul distrugerii sau înstrăinării. Tot anul trecut, în primăvară, o polemică a izbucnit în interiorul Universităţii din Bucureşti pe marginea propunerii de constituire a unei structuri distincte consacrate studierii patrimoniului şi problematicii legate de acesta. O propunere care ar fi meritat o dezbatere reală, universitară, şi nu atacurile pigmentate cu procese de intenţie şi cu acuzaţii sordide la care a fost supusă. Dacă ne aşteptam la mai mult, se vede că ne-am înşelat. Adversarii propunerii nu au contribuit, din păcate, la ridicarea nivelului discuţiei, părînd că duc lipsă de argumente intelectuale în afară […]