Sub amenintare

M-am nascut in 1960. Nu am experienta razboiului, nici a pogromurilor. Nu am apucat vremuri de prigoana, nu mi-am pierdut slujba pentru ca sint evreu. Atunci, de unde sentimentul asta de insecuritate? De ce, ca si mamei, orice melodie germana mai ritmata imi evoca o parada militara? De ce, prima oara cind am vizitat Germania (de Est), in 1982, impresionat de tot ce vedeam si uluit de amabilitatea oamenilor, nu ma puteam opri sa-mi imaginez ca tatal celui cu care beam halba dupa halba pazise evrei la Auschwitz? De ce mi-a ramas sapata-n minte vorba tatei: „daca nu ne bat, nu plec“? De ce ma trec fiori cind vad portretul lui Codreanu pe zidurile Universitatii? N-am trait decit banalele jidaniri – dar, e drept, pe astea le stiu de mic. Cu un instinct fara gres, copiii simteau ca durea mai tare sa ma faca „jidan imputit“ decit „grasan“ sau orice altceva, la fel de motivat. Si-atunci, de ce imi fac atit de rau discutiile despre comunism egal fascism? De ce ma simt tot timpul stinjenit si parca pus sub acuzare cind prieteni, de a caror buna credinta nici nu-mi trece prin minte sa ma indoiesc, imi vorbesc despre persistenta ideilor […]