Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Suprataxarea cititorilor
- 18-02-2015
- Nr. 760
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 8 Comentarii
Nicolae Manolescu tratează editorii români, la grămadă, indiferent de numele lor şi de editura pe care o reprezintă, drept nişte borfaşi. Avem, pe de o parte, o adunătură de şnapani, care fură şi mint „cu ne-ru-şi-na-re“ şi un cavaler al dreptăţii care flutură paloşul corectitudinii. Într-o declaraţie dată duminică, 15 februarie, Agenţiei Agerpres, Nicolae Manolescu afirma: „Problema majoră a editorilor – asta este minciuna şi ţin s-o spun – este că vor să acopere evaziunea fiscală. Nu vor să se controleze cîte exemplare vînd“. Iată că am ajuns şi aici, la antagonizarea relaţiei dintre preşedintele USR şi editurile care publică autori români şi literatură română. În loc să existe o consultare în privinţa timbrului cultural, Nicolae Manolescu vine şi acuză editorii. Aşadar, toate protestele din ultimele zile cu privire la introducerea timbrului cultural n-ar fi, în opinia preşedintelui USR, decît o perpetuare a „evaziunii fiscale“. Pe de o parte, nişte hoţi, pe de altă parte, vardistul care scoate timbrul din dubă şi-l aplică „evazioniştilor“. Protestele editorilor atingeau însă chestiuni foarte presante. Prima, în proiectul de lege nu se reglementează modul de utilizare a sumelor colectate. Să presupunem că banii se strîng la USR: care este destinaţia fondurilor? A doua chestiune: […]
Nu se schimba nimic in indemnizatiile acordate scriitorilor pensionari: indemnizatia de merit si indemnizatia de pensie se platesc in continuare. Nu USR da banii, aceste indemnizatii se platesc direct de la buget.
USR a facut doar propunerile: cine dintre scriitori sa primeasca indemnizatiile, dar banii nu sint suportati de Uniune.
Legat de folosirea banilor de la USR, domnul Manolescu declara recent ca sumele Uniunii Scriitorilor sint folosite pentru dezbateri, simpozioane, colocvii. Aici trebuie discutate si relevanta, si impactul acestor manifestari. Este foarte important sa comunici cu publicul, mai ales cu cel tinar, cu elevi si studenti.
Domnul Manolescu se lauda ca s-a umplut Ateneul cu elevi cind a fost „Gala poeziei romanesti”. Foarte bine! De ce USR nu face mai des intilniri cu scriitori, de ce nu initiaza un program de lecturi in scoli, cu participarea scriitorilor, un program de lecturi facut nu doar in Bucuresti. Toate filialele USR ar trebui sa-si scoata scriitorii in lume, macar in orasele resedinta de judet, asa se cultiva placerea pentru literatura romana, vazindu-i si ascultaindu-i pe scriitori, punindu-le intrebari si intrand in diolog cu ei.
E foarte bine ca scriitorii pensionari primesc: (1.) o indemnizatie de merit, in valoare de circa 1.800 de lei (asa era acum doi ani, este posibil ca, intre timp, sa se fi indexat si sa ajunga la 2.000 de lei); (2) indemnizatie de pensie, circa 50% din valoarea pensiei.
Ambele sume sint platite direct de la bugetul asigurarilor sociale, din fondul de pensii, deci nu depind de timbrul cultural.
Draga Ovidiu,
Uniunile de creatie nu sunt institutii private, cum spui, ci sunt institutii publice. Banii nu sunt ai uniunii, sunt ai statului, uniunea este administratorul lor intrucat se presupune ca stie cel mai bine stringentele breslei. Taxa de zero virgula la suta e o taxa hibrid de impozit pe profit si proprietate intelectuala. Da, SRL-urile de carte mint, pentru ca nu s-a pus nici o clipa problema maririi taxei, ci numai nuantarea formei de coercitie a sistemului de plati. Cu alte cuvinte, de la o vreme devenise mai rentabil sa platesti amenda, decat sa achiti TAP-ul, in cazul in care nu esti scutit total de taxe, ca Humanitasul si Poliromul pe vremea lui Basescu. Iar editorii, ce fac? Inloc sa plateasca taxa din profit, o topesc in pretul cartii, exact cum au facut hipermarketurile cu taxa ecologica, au inclus-o in pungile pe care in loc sa le plateasca ei, le platim noi cand cumparam branza. Sa se transparentizeze modul in care sunt cheltuiti dupa aceea acesti bani? Da, de acord cu asta, desi nimeni nu te impedica, in calitate de jurnalist redutabil, sa citesti legislatia si sa deduci singur unde se duc banii. Ei se duc pe reviste si pe servicii sociale pentru scriitori. Sper ca nu o sa intri acum in retorica statului asistential si o sa recomanzi epurarea scriitorilor asistati, multi dintre ei aflati in scaune cu rotile, si care, fara TAP, n-ar duce-o pana la primavara.
Mai sunt multe de nuantat.
1. Actualulului guvern i se rupe de cultura, ca si de stiinta si scoala, bagand bani doar pentru pomenile asistentiale – aici e bazinul lor electoral – si doar de unde pot si ai lor fura prin deturnare de fonduri – cazul famigliei ponta – mama, sora, cumnat, socru, ex si actuala nevasta e emblematic.
2. In conditiile in care ministerului condus de un cirac marunt al lui opaschi ivit de sub pulpana nemuritorului aparatckhik kaghebist ilici nu-i pasa nici cat negru sub unghii de finantarea culturii, timbrul acesta este o incercare pozitiva de a mai ajuta cu ceva pe banii „beneficiarilor” tot mai putini ai culturii – noi cititorii in cazul cartzilor, cititori-cumparatori care acceptam pana la urma situatia cu conditia ca banii chiar sa ajunga la cultura.
3. Inteleg ca problema „creatorilor” este traditional moldo-valaha: sa se dea sa ajunga la totzi, adica si la mine. Corect pana la urma, dar asta este treaba lor, a breslelor culturale sa organizeze folosirea banilor de pe timbre.
Asa ca, stimati „creatori”, lasati mancatoriile, frustrarile, refularile, invidiile macar pentru o perioada deoparte si elaborati cateva principii clare de distribuire a banilor.
Sigur că aveţi dreptate să subliniaţi conexiunea dintre cele doua fenomene.
Dar ceea ce spuneţi despre criza şcolii pretinde după părerea mea destul de multe nuanţări.
În primul rând expresia „cu complicitatea întregii populaţii” sugerează în subtext propria excludere din rândurile „populaţiei” respective, adica exonerarea de o responsabilitate de la care cei capabili sa gândeasca în niciun caz n-ar trebui să încerce să se sustragă. Cu atât mai mult, cu cât responsabilitatea pentru soarta educaţiei nu este nicăieri asumată de „întreaga populaţie”, ci mai degrabă de straturile cele mai educate ale acesteia, adică de asa-numita „elita intelectuală”. Elită care, după cum bine se ştie, în egoismul şi mediocritatea ei, numai de educaţie nu s-a preocupat în toţi acesti ani.
În al doilea rând, a afirma că „dascălii” ar fi „majoritar incompetenţi şi CORUPŢI” mi se pare partial nedrept, şi mai ales contraproductiv, deoarece nu face decât să aducă apă la moara cinismului celor care susţin că profesorii îşi merită soarta, şi implicit că actuala politică de contraselecţie prin salarii de mizerie în învăţământul “preuniversitar” este singura justificată şi trebuie să fie aplicată pe mai departe.
MORALA: Situaţia catastrofală a învăţământului este imposibil de schimbat de pe o zi pe alta, iar şansele unei ameliorări pe termen mediu şi lung depind de o schimbare radicală de opinie ‒ întâi la nivelul “intelectualilor” ca atare, apoi la nivelul publicului larg şi abia în ultimă instanţă la nivelul “clasei politice”. Deocamdată suntem însă extrem de departe chiar şi de prima fază a acestei necesare modificări de optică.
PS Vinerea trecută am urmărit un fel de dezbatere la Realitatea TV, în care publicistul Ioan Buduca a susţinut, făcând de altfel opinie complet separată printre cei trei sau patru participanţi, teza priorităţii educaţiei în cadrul oricărui “proiect de ţară” pentru România.
D-sa evoca exemplele binecunoscute ale Finlandei şi Coreii de Sud, propunând alocarea pentru învăţământ, aşa cum au au făcut aceste ţări cu trei decenii în urmă, a circa 16-20 de procente din PIB (în locul celor 2 procente actuale). Sună desigur utopic, şi tinde să acrediteze ideea uşor simplistă că revirimentul educaţiei ar fi o simplă chestiune de resurse bugetare, când în realitate lucrurile sunt mult mai complicate, pentru că, în absenţa unei reforme a sistemului de selecţie şi a unei creşteri a exigenţei la toate nivelele, n-am avea nicio garanţie că fondurile singure ar putea produce miracolul aşteptat. Dar nu e mai puţin adevărat că, fără disponibilitatea de a învăţa din experienţa altora şi de a face sacrificiile necesare, nicio speranţă de ameliorare prin aşa numite “reforme structurale”, neînsoţite de creşteri salariale consistente, nu e altceva decât tot utopie şi, încă una de cea mai ieftină speţă.
Recunosc, nu sînt numai cititor, ci și scriitor. Nu mă aflu eu printre cei celebri, dar am publicat 4 cărți bine primite de public, respectiv de specialiști, și a 5-a urmează să apară (sper că înainte de aplicarea timbrului) – dar asta oricum n-are importanță în discuția de față, ci faptul că nu am vrut să devin membru al USR nici cînd am fost invitat (la un moment dat, îmi amintesc, puteai deveni membru și numai cu o carte publicată, dacă aveai critici bune, și firesc, relații): tocmai pentru a nu fi părtaș la situații cum este cea în care am ajuns astăzi (sau, alt exemplu, recentul scandal al unui premiu acordat de USR).
Mai importante sînt următoarele: 1) Timbrul acesta nu este ceva nou: el doar înlocuiește vechiul timbru (cel literar este de 2%; așadar, pt. cărțile care depășesc 50 de lei, este mai mic). 2) Argumentul introducerii noului timbru ar fi eradicarea evaziunii fiscale – acest argument este doar de prostit lumea: în fapt se dorește sporirea bugetului USR. 3) Dacă chiar se dorește controlul asupra tirajului, se poate introduce un fel de timbru, dar gratuit: doar pentru numărătoare și control. 4) Dacă tot am pomenit de bugetul USR, o auto-sesizare a Procuraturii, sau a oricărei Instituții Fiscale, pt. o analiză printre documentele USR este bine-venită, nu de alta (nu sugerez nimic și nu acuz pe nimeni!) dar ar fi bine să știm și noi cum s-au folosit banii noștri, atît ai cititorilor, cît și ai autorilor (firește, nici celelalte asociații culturale nu trebuie scutite de controale, dar aici mă refer doar la domeniul meu de activitate, cel scris). 5) Cred că este momentul, dacă tot s-a ajuns pînă aici, să se reconsidere întreaga problemă și să se ajungă la o singură concluzie logică: DESFIINȚAREA TAXEI. Complet și definitiv! Niciodată nu i-am înțeles rostul (respectiv, fundamentul legal): în afara faptului de a ajuta o asociație privată să-și îngroașe conturile, forțînd cumpărătorul să dea bani în plus pt. asta (fiindcă și înainte taxa, numită timbru literar, se adăuga prețului cărții, nu o plătea editura din cît cîștiga)… Ceea ce nu mi se pare nici justificat, nici corect.
In calitatea mea de cititor – nu sunt editor, jur pe rosu – nu sunt de acord sa platesc o taxa de 1 leu pt. a ajuta USR sa adune bani! Pur si simplu. Ce urmeaza? Sa ceara fiecare banca,de ex. la bancomat cand faci o extragere, 1 leu pt. a ajuta „criza francului”? Fiecare asociatie de bloc, cand intri in scara blocului, pt. a zugravi holul? Exemplele sunt voit deplasate, dar numai pt. a arata ca este, in principiu, exact aceeasi situatie. Iar dl. sau d-na „lucid” poate dona direct in contul USR, daca tot e asa de relaxat cu banii. Eu unul nu sunt: pt. ca nu „leul” acela ma deranjeaza, ci chiar magaria la care s-a ajuns si pe care o incurajam, neprotestand, la orice nivel: iata, acum si cultural.
Supararea editurilor este ca vor trebui sa plateasca leul per exemplar INAINTE de intrarea cartilor in librarii, deci sunt obligate SA-SI DEZVALUIE TIRAJUL ADEVARAT. Nu mai plange de mila noastra, cititorii, Ovidiu Simonca. Noi cei putini care mai cumparam carti vom da fara probleme pe o carte 31 de lei in loc de 30. Accesul la carti e demagogie de trei parale. Cartile nu se mai cumpara din doua motive cumplite: 1.scara sociala s-a rasturnat si acum nici vorba de „ai carte, ai parte”, practic e pe dos si 2. scoala a fost distrusa cu complicitatea intregii populatii incat dascalii – majoritar incompetenti si corupti – nu vor si nici nu sunt in stare sa trezeasca dragostea de citit la elevi pentru ca EI INSISI, ASA-ZISII DASCALI, NU MAI CITESC.
Aceste lucruri trebuie sa le abordezi, Ovidiu Simonca daca te intereseaza soarta cartzii si mai ales a viitorilor cititori ai acestei amarate tzari.