Țara mea. România

  • Recomandă articolul

Mi-e greu să înțeleg ce se întîmplă în România ultimilor ani. În țara mea, România. Sub raport politic. Dincolo de simpatii sau antipatii, dincoace de orice fel de partizanate. Dincolo de ideologii – care nu mai există, care socialiști?, care liberali?, care comuniști?, care anticomuniști? –, dincoace de interese de grup sau personale, care func­ționează cu asupra de măsură. Încerc să înțeleg ce se întîmplă, încerc să înțeleg ce ar putea fi bine sau rău pentru țara mea, România. Și pentru poporul român, care e așa cum e, nu cum am vrea să fie. Sîntem în 2017. Încerc să înțeleg ce se întîmplă în România. Printre puținele evenimente și întîmplări care s-au derulat conform unor legi tot de noi, poporul – Wir das Volk, Wir sind Ein Volk, cum zbierau germanii în pragul unirii lor –, stabilite, au fost alegerile. Locale, parlamentare, prezidențiale. Care au avut loc la termen și au dat rezultatele pe care le știm. Bune sau rele, în funcție de partizanate, ele au condus la înscăunarea unor lideri. Locali, centrali, prezidențiali. Că ne-a convenit sau nu, Asta e!, cum bine a spus Klaus Iohannis. Sau cu o vorbă populară, dragă lui Constantin Noica – o minte strălucită și un om la care am putea face apel cînd e vorba despre țara mea, România, pe zi ce trece mai ignorat, păcat! –, Dacă n-a fost să fie, înseamnă că a și fost. Unde batem? Sîntem la sfîrșitul lui 2017. Miroase iar a confruntări stradale cu „Huo!“ și „Jos!“. Cînd strigam în Piața Universității „Jos comunismul!“ sau „Jos Securitatea!“, majoritatea, tăcută, era cu FSNul. Care majoritate a cîștigat detașat alegerile din 1990 și, ulterior, a livrat partide și politicieni care au ocupat tot spectrul politic românesc. Să nu ne facem că am uitat. „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol“, spunea încruntatul Dostoievski, așa cum cîmpul politic românesc de azi se trage din mantaua fesenistă a mult-hulitului în prezent Ion Iliescu. Asta e realitatea, dincolo de vorbăria și de gîlcevile interminabile la nivelul intelighenției românești. Și totuși. Alegerile prezidențiale, locale și parlamentare au dat niște rezultate care, oricît am vrea, sînt greu de contestat fără a forța limitele legii. Și ale ordinii constituționale, cum-necum, acceptate. De unii sau de alții, în func­ție de cum bate vîntul. Dacă CCR votează ceva care e pe gustul nostru, e OK. Dacă e contra, nu e bine în veac. Și viceversa. E bine? Nu e bine. Se poate face ceva? Unii că da, alții că ba. Se poate schimba ceva în profundul felului nostru de a fi, de a ne tolera reciproc și de a găsi un modus vivendi și operandi pe termen lung, dincolo de retorica bombănelilor sau a lui „Huo!“ și „Jos!“? Unii ar zice că da – și ne tot schimbăm de apro­a­pe 30 de ani fără să ne schimbăm în nici un fel, alții că ba, trebuie să facem așa sau așa. Pentru cine? Pentru România. Țara mea. Pentru românii mei.

Sîntem în 2017. Ce se întîmplă în țara mea cînd se apropie 2018, anul Centenarului Marii Uniri  a tuturor românilor? Momentul astral al națiunii române. Cine urmărește suita evenimentelor de atunci nu are cum să nu se emoționeze. Iar după 100 de ani, ne regăsim mai dezbinați decît oricînd. Politic vorbind, patriotic vorbind. Nu e vorba despre achiziționarea de rachete  americane Patriot – două miliarde de dolari nu e o sumă prea mare pentru a asigura protecția militară aeriană împotriva unor potențiali dușmani ai României –, ci despre refacerea unei țesături armonice între diversele componente ale națiunii române. Ca să simțim iar – dacă ar fi posibil, de ce n-ar fi? – că sîntem un popor și o națiune. Nu doar o sumă de indivizi. Că trăim în plină globalizare, că trăim în plină egocentrare. Tabletele și telefoanele mobile nu fac un popor. Ne pasă de ce e prin lume? Da și nu. Poate. Ne pasă de ce se întîmplă în România, țara mea, eventual și țara noastră? Da și nu. Poate. Cumva, ceva, nu cîndva, ci acum, trebuie făcut. Sau inițiat. Nu se poate reface plămada Nea­mului Românesc – mai pomenește cineva de Nicolae Iorga sau ne uităm doar la buzele Monicăi Macovei & Co , nu puțini, destui care împroașcă cu noroi mereu și mereu neamul din care nu cred că fac parte, dar papă bani frumoși în numele națiunii române etc. – în anul care ne mai desparte de 1 De­cembrie 2018. O muncă tenace și o îndîrjire pe termen lung ar putea sădi o rînduială (nu sună frumos?) și un nou sentiment românesc al ființei, de care s-a tot făcut bășcălie.

Trăim aici, în România, nu pentru că e PSD-ul la guvernare sau PNL-ul vrea o altă majoritate parlamentară, ci pentru că generații întregi de înaintași au făcut ceva pentru această țară. Strîmbăm din nas la Avram Iancu, Cuza, Regii României (de la Carol I și Ferdinand cel Loial la Mihai I) sau Iuliu Maniu. Strîmbăm din nas la orice e bun și frumos făcut la noi și ne extaziem la orice izmene sau papuci produşi în China sau Turcia. Trump a venit cu America First și a cîș­tigat niște alegeri. L-a votat sărăcimea – da, există și așa ceva în USA, duceți-vă în Detroit sau în Watts, la Los Angeles – și ce e rău în asta? Imaginați-vă un astfel de slogan la noi. În România. Țara mea. Naționalism ieftin, populism, ce facem aici, e atîta corup­ție! Și altceva nu mai e? Evident că este.

Sîntem în 2017. Ar trebui ca 2018 să ne găsească mai uniți decît oricînd. E o prostie ce face președintele Senatului României, Călin Popescu Tăriceanu, cînd declară, țanțoș și iritat, că nu va merge să participe la manifestările prilejuite de Ziua Națională a României. Să stea lîngă președintele Iohannis, acolo unde i-ar fi locul, cu sau fără invitații. (Mizeria asta de la 1 Decembrie a introdus-o Traian Băsescu, refuzînd golăneș­te să dea mîna cu foștii șefi ai Statului român. O rușine, la acest nivel.) Aș vrea să cred că mintea românului cea de pe urmă va
func­­ționa și de această dată. Alegerile se cîș­tigă la urne, nu în stradă. De ce să nu găsim soluții chiar și acolo unde aparent nu există soluții? Că e vorba despre punctul de pensie, despre pilonul II, despre legile Justiției, despre mai știu eu ce impozite și taxe plătite de angajat sau de angajator. Eu cred că putem trăi împreună, cum, necum. Nu e nevoie să ne iubim. Doar să ne tolerăm. În spiritul legilor și al pămîntului. Aici, în România. Țara mea.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }