TEATRU. Galgoţiu’s Casanova

Frumos este adjectivul care defineşte cel mai bine ultimul spectacol al lui Dragoş Galgoţiu, unul plin de imagini scăldate într-o muzică perfect aleasă, ca de obicei, chiar de regizor. Formula lui estetică este aceeaşi din Epopeea lui Ghilgameş şi din Viaţa e vis, una care, deşi părea a-şi fi epuizat resursele, este încă roditoare, regizorul practicînd şi un subtil intertextualism, autocitîndu-se, mai ales dinViaţa e vis. Ce e nou acum, faţă de spectacolele anterioare, este absenţa unui text dramatic – dacă poemul Ghilgameş are valenţe dramatice pe care regizorul le-a exploatat din plin, iar Viaţa e vis e o „piesă“, acum, Galgoţiu a făcut, cum altfel?, un decupaj din cele cîteva mii de pagini ale memoriilor lui Casanova şi a organizat fragmentele păstrate într-o succesiune oarecum cinematografică („scenariu“, nu „dramatizare“ stă scris în caietul-program, şi acesta foarte bine realizat grafic; la fel, „coloană sonoră“, iar nu, ca de obicei, „ilustraţie muzicală“). Dar ce merge-n film e greu de realizat în teatru. Aşa că tocmai ceea ce ridică valoarea spectacolului îi aduce şi principala neîmplinire: rezultatul e o alăturare de imagini frumoase, o suită de tablouri fără creştere dramatică, fără o tramă, fără climax; lipseşte firul director şi, poate, o morală. […]